Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1825 vizualizări 19 apr 2017

Generalul cu trei stele Herbert Raymond McMaster e singurul membru al echipei asupra căruia Donald J. Trump n-a exagerat cu laudele: “un om cu extraordinar talent şi extraordinară experienţă”. Un vestit West Pointer, intelectual fin, strateg şi istoric militar, dar şi un comandant redutabil, care s-a remarcat în războaiele din Golf şi în Irak.

McMaster e printre puţinii locatari de la Casa Albă, dacă nu singurul, care poate analiza efectele unui posibil război cu Coreea de Nord asupra echilibrelor de putere din zona Asia-Pacific.  

Luni i-a acordat, din Afganistan, un interviu Marthei Raddatz de la ABC (aflată la Seul).

“Ştim că testul cu rachete a eşuat. Ce ne puteţi spune despre asta? Cât timp e necesar ca să determinăm exact ce se întâmplă în Coreea de Nord?”.

Răspunsul lui McMaster: “Acest ultim test cu rachete intră în modelul unui comportament provocator, destabilizator şi ameninţător din partea regimului nord-coreean. Şi cred că există acum un consens internaţional – incluzând chinezii şi liderii chinezi – că aceasta este o situaţie care, pur şi simplu, nu mai poate continua. Iar preşedintele a pus în vedere că nu va accepta ca Statele Unite, aliaţii şi partenerii săi din regiune să fie sub ameninţarea cu arme nucleare a acestui regim ostil. Deci, lucrăm cu aliaţii şi partenerii noştri, precum şi cu liderii chinezi, la dezvoltarea unei game largi de opţiuni. Preşedintele a cerut Consiliului Naţional de Securitate să integreze eforturile Departamentului Apărării, ale Secretariatului de Stat, ale serviciilor de informaţii, pentru ca să putem oferi opţiuni şi le avem pregătite dacă acest tip de comportament destabilizator continuă şi dacă regimul nord-coreean refuză denuclearizarea, care este obiectivul acceptat atât de conducerea americană şi conducerea chineză cât şi de aliaţii noştri din regiune”.

Realitatea e că regimul de la Phenian refuză categoric denuclearizarea, iar singurul instrument de presiune se află în mâinile Chinei – sancţiunile economice. Acestea, impuse de ONU şi respectate de liderii de la Beijing cu multă rigurozitate, nu-i impresionează pe nord-coreenii obişnuiţi ca ura să le ţină de foame. Arsenalul nuclear e singura modalitate ca ţărişoara - de aproape şase ori mai mică decât Texasul şi izolată - să fie băgată în seamă.

Cât de aprope e Coreea de Nord – a fost întrebat generalul – de a avea o armă nucleară capabilă să atingă Statele Unite? “Estimările legate de astfel de chestiuni variază foarte mult. Ceea ce este clar e că, câtă vreme comportamentul lor nu se schimbă, câtă vreme continuă dezvoltarea rachetelor – chiar dacă a fost un test ratat – ei se perfecţionează şi învaţă din greşeli. Important pentru ei este să stopeze această conduită destabilizatoare, să oprească dezvoltarea acestor arme, să se denuclearizeze. Este în interesul tuturor celor din regiune şi, în cele din urmă, interesul poporului coreean”. Un răspuns eminamente politic.

“Una dintre cele mai mari îngrijorări, generale McMaster, este cum va răspunde Coreea de Nord la acţiuni agresive sau un tip de atac preventiv?”. Consilierul preşedintelui Trump răspunde în aceeaşi cheie politică: “Ei bine, aceasta este partea deosebit de dificilă când ai de a face cu un astfel de regim, că este impredictibil. Este vorba despre unii care şi-au demonstrat brutalitatea omorându-şi propriii fraţi (referire la Coreea de Sud, n.m.), omorându-i pe alţii din propria familie, încarcerând un număr mare de oameni în condiţii cumplite, fără motiv, din raţiuni politice. Prin urmare, acest regim dă lumii motive de îngrijorare. Iar asta include şi poporul chinez, şi conducerea chineză”... McMaster vorbeşte în continuare despre ameninţările lui Kim Jong-il la adresa întregii umanităţi. 

Raddatz nu se dă bătută: s-a spus că toate opţiunile sunt pe masă - e şi opţiunea militară printre ele? McMaster se eschivează: “Toate opţiunile sunt pe masă, în curs de perfecţionare şi dezvoltare”.

Raddatz insistă: “Credeţi cu adevărat că puteţi obţine din partea Chinei să preseze Coreea de Nord într-un mod semnificativ?”. McMaster ocoleşte răspunsul pe care îl ştie (“nu”, fiindcă interesele geopolitice ale Chinei în regiune nu vor coincide niciodată cu ale Americii) şi o dă-n superlative: “Ei bine, vom vedea ce se întâmplă. Ceea ce ştim este că – în timp ce reacţionam la crimele în masă din Siria, preşedintele şi prima doamnă au găzduit, cu un succes extraordinar, o întrevedere cu preşedintele Xi şi echipa sa. Şi nu doar că au stabilit o relaţie extrem de călduroasă, dar de atunci  au lucrat împreună şi la alte chestiuni. În problema Coreei de Nord au lucrat împreună (..)”. Şi, în sfârşit, îi scapă: “Cred că preşedintele Xi a fost curajos să se distanţeze de ruşi (...)”.

Asta era, deci. A ajuns, se pare, şi preşedintele Trump la vorba lui Brzezinski (care a ocupat aceeaşi funcţie cu a generalului McMaster, pe vremea lui Jimmy Carter), după ce, în primele zile de mandat, curtase, inexplicabil, Taiwanul. Mai bine prea târziu decât niciodată.

Citește și: