Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
14796 vizualizări 19 dec 2011

Universul e complet fals încă din start: ziaristul Mirea bate frenetic la maşina de scris, cu cafeaua şi ţigara alături, cu pălăria pe cap, aidoma gazetarului american din filmele hollywoodiene. Imaginea sugerează că ziaristul nostru e înconjurat de o lume cu probleme, dar liberă, o lume în care presa e o putere în stat, nu sluga Partidului şi organelor, cum era în România anilor '80. Tovarăşul Mirea este fireşte deştept, cult, onest, vrea să publice un articol despre inşi care fac raportări false în agricultură, ca să poată declara că s-a încheiat recoltarea, şi bagă hrana poporului sub brazdă. Spectatorul acelor ani va fi trebuit să înţeleagă din asta că recoltele socialiste sunt "abudente" şi că doar nişte responsabili şmecheri cu munca la ţară sunt de vină că ele nu ajung pe masa oamenilor muncii. Mai mult: că înşişi ţăranii "leneşi" vin să cumpere pâine cu sacul de la oraş, fenomen des întâlnit în anii '80. Drept care, munca cu "sclavi", adică elevi, profesori, soldaţi, funcţionari la strângerea recoltei, era cât se poate de justificată.

Redactorul-şef, un "încuiat" fricos, nu aprobă publicarea articolului curajosului Mirea şi îl expediază, în schimb, să ancheteze un ciuruc: în cartierul x nu se găseşte apă minerală Hebe. Bineînţeles că de aici Mirea va trage de firul unei mari afaceri ilegale: vinurile lui nea Bachus. Personajul Bachus e construit plecând de la cazul real al falsificatorului de vinuri Ştefănescu, arestat şi executat de autorităţile comuniste. Bineînţeles că pedeapsa cu moartea nici nu e pomenită în film: Titus Popovici împinge personajul Bachus într-un comic grotesc, bazat pe interpretarea excepţională a lui Ştefan Mihăilescu-Brăila.

Ideea scenariului nu e câtuşi de puţin nouă pentru cinematografia socialistă, ea poate fi regăsită începând cu nepmanul anilor '20 din URSS, îmbogăţitul pe căi necinstite al NEP, perioada Noi Politici Economice impuse de Lenin. Elementul lacom şi descompus, înconjurat de o şleahtă asemenea lui, alcătuită din rămăşiţe ale vechii orânduiri, indivizi declasaţi, dame de moravuri uşoare, paraziţi ai societăţii, e prezentat întotdeauna în contrast cu mulţii oameni cinstiţi, care muncesc, care pun umărul la construcţia socialistă. Inovaţia lui Popovici constă în înlocuirea secretarului de partid care face ordine cu un ziarist, personaj "liberal", creionat aproape ca un detectiv particular capitalist - Mirea vorbeşte o engleză "ca-n filme". Partidul nu apare în film decât în vagi aluzii telefonice, priviri semnificative în "sus", cuvântul nu e rostit explicit niciodată. Mirea colaborează direct cu Miliţia. Aparent, filmul nu mai e politizat, e poliţist, o comedie poliţistă - nici măcar miliţistă, căci miliţienii care urmăresc şi ei banda lui Bachus sunt cu toţii în civil, nişte "gentlemani-anchetatori", conduşi de Clark Gable-ul nostru în sacou alb, Dumitru Rucăreanu. Însă "mesajul" manipulator e astfel mai eficient.

Satira are şi umor, un umor adesea memorabil. Nu poţi să nu râzi în hohote când tejghetarul hoţoman Bumbescu cade în reverie la auzul versurilor debitate de Mirea şi exclamă lăcrămos, privind în neant: "Victore, viaţa fără poezie e pustiu!..." Şi spectatorul, când râde, se deschide. E mai dispus să primească mesaje, idei, fără a le mai supune unor verificări raţionale. Ele vor rodi mai târziu în mintea lui. Or, mesajul fundamental transmis de comedia lui Popovici-Saizescu este: trăim într-o ţară în general veselă, în care lumea o duce bine, răul e reprezentat de indivizi care n-au nicio legătură cu Partidul Comunist, cu socialismul, cu oamenii muncii, pe care nici măcar nu trebuie să-i urâm, trebuie, în primul rând, să râdem de ei. Nicio clipă aceştia nu pun cu adevărat în pericol orânduirea noastră socialistă, ştim de la bun început că vor fi prinşi de "organele noastre". Mesajul acesta râzăreţ şi optimist era suprapus în conştientul colectiv împuşcării la zid a lui Ştefănescu cel real, lucru de care auzise toată lumea - Popovici reduce acest contact cu glonţul la sinuciderea de operetă a "boierului" Cercel, complicele lui Bachus. Popovici-Saizescu dovedesc că au învăţat bine lecţiile lui Lunacearski şi Goebbels privitoare la entertainment ca vehicul al manipulării.

Şi astfel, spectatorul român al anului orwellian 1984 se ducea acasă după ce ieşea de la Secretul lui Bachus, mergând pe străzi luminate cu lămpi gălbui, pentru economie, care ne făceau pe toţi să arătăm ca nişte tuberculoşi, intra în încăperile de bloc în care lumina nu mai era palidă pentru că nu mai era deloc şi frigul era la fel de pătrunzător ca în frigiderul în care se aflau câte-o conservă de sfeclă la borcan şi o sticlă de vin spumant cu care, eventual, te puteai spăla pe dinţi înainte de culcare, căci apă de la robinet, ioc. Dar în seara aceea, fără să-şi dea vreodată seama de ce, nu îi mai înjura cu atâta sete pe Ceauşescu şi pe comunişti...
(din volumul "Filmul surd în România mută")

Citește și: