Florin NEGRUŢIU
Florin NEGRUŢIU
44440 vizualizări 3 feb 2015

Prea multe servicii, prea puţin control. De fapt, în România controlul serviciilor este o glumă proastă. Nu-ţi rămâne decât să-l priveşti o secundă pe Georgian Pop, şeful comisiei parlamentare de control SRI, cum se îneacă şi roşeşte în faţa Serviciului, ca să-ţi faci o idee despre raportul dintre controlor şi controlat. Habar n-am dacă dl. Pop e „acoperit” sau nu. Dar sunt sigur că structura pe care o conduce e „acoperită”. Aşa a fost dintotdeauna: parlamentarii care ar fi trebuit să asigure controlul serviciilor au funcţionat fără excepţie ca agenţi de lobby ai respectivelor servicii.

Printr-o retorică inteligentă, promovată prin agenţii lor din politică şi presă, serviciile şi-au schimbat radical în ultimul deceniu imaginea în ochii publicului. Ştim că SIE s-a americanizat, devenind partener al structurilor de informaţii euroatlantice. Ştim că SRI s-a înscris în ritmul susţinut al luptei anticorupţie, furnizând procurorilor DNA interceptările necesare pentru prinderea peştilor mari. Chiar ştim? De la cine ştim? Preşedintele Băsescu a avut cam până spre finalul mandatului său un adevărat cult pentru servicii, făcându-le imagine în desele sale intervenţii publice. Oficialii americani au lăudat, în mai multe rânduri, reformarea şi performanţele serviciilor româneşti.

În realitate, nu ştim nimic despre cât de reformate sunt ele. Tot ce am aflat este mediat de întâlnirea altora cu serviciile. Ştim de la alţii cât de bune sunt SRI şi SIE. Din când în când, câte un civil „care ştie şi cunoaşte” are, la televizor, câte un puseu de tandreţe faţă de servicii şi atunci nu poţi să nu ridici din sprâncene şi să nu-ţi pui întrebări. Poţi de pildă să te întrebi dacă nu cumva, în umbra performanţelor DNA, SRI nu a continuat nestingherită, pe lângă furnizarea de „curent” procurorilor, şi practica afacerilor subterane care a atins apogeul în primul deceniu de după Revoluţie, când vechii securişti „au privatizat” în folosul propriu întreaga economie naţională. Poate să-ţi fie profund antipatică doamna Elena Udrea, dar nu poţi să ignori afirmaţia gravă că fostul său soţ mergea sâmbăta-duminica, la SRI, pentru discuţii „ca-ntre bărbaţi”. Chiar aşa? Stupefiant e că doamnei i se par normale astfel de vizite: cum merg alţi bărbaţi duminica la meci, tot aşa domnul Cocoş avea etapă la SRI cu domnul Coldea. E adevărat, e fals? Cine să întrebe?

Cine ar avea dreptul să ceară registrul de intrări din sediul SRI şi eventual probele video? Nu cumva chiar comisia de control din Parlament? Nu cumva chiar domnul Sebastian Ghiţă, controlor în comisie, cel despre care doamna Udrea susţine că ar fi fost beneficiarul celor 500.000 de euro pe care Florian Coldea îi cerea de la Dorin Cocoş pentru finanţarea postului România TV? De ce avea dl. Coldea nevoie de o televiziune? SRI făcea anticorupţie sau propagandă anticorupţie?

La fel poţi să te întrebi dacă parteneriatul transatlantic, atât de lăudat de americani, nu a obligat SIE să ia parte la un atentat monstruos contra drepturilor omului. În Statele Unite, unde societatea civilă chiar există, unde congressmenii cunosc separaţia puterilor în stat şi unde presa de investigaţie investighează, închisorile CIA au devenit un subiect pentru care serviciile sunt obligate să dea explicaţii. La noi, câteva întrebări sporadice din partea unor ziarişti, nici ei prea siguri că vor primi altceva decât uşi trântite în nas.

În România, domnul Coldea se investighează pe sine, după care îi va comunica d-lui Pop rezultatul în spatele uşilor închise, urmând ca presa să afle adevărul şi să vi-l comunice şi dumneavoastră. Întotdeauna adevărul lor. Pentru că în lipsa unei societăţi critice şi a unor parlamentari oneşti şi curajoşi, serviciile ne fac să le credem pe cuvânt că lucrează pentru noi. În acest timp, vilele generalilor înfloresc pe Valea Prahovei, fără ca nimeni să poată controla vreodată provenienţa banilor din care sunt făcute.

Am întâlnit destui oameni, fie sinceri, fie interesaţi, care vorbesc despre SRI ca despre un serviciu mític. Ceva s-a rupt însă în ultimele luni, care au coincis cu schimbarea de regim politic în România. Am văzut cu surprindere un George Maior flecărind ca un mitíc la televizor, pentru prima oară în 9 ani, făcând o criză de nervi în direct şi părăsind serviciul. Vedem acum un Florian Coldea acuzat că face afaceri profitabile cu dom’ Cocoş, marele vameş al şpăgilor de stat, şi „urând-o” de moarte „pe sursa alternativă de informaţii a preşedintelui”. Dacă dăm timpul înapoi, vedem un Teodor Meleşcanu părăsind SIE ca să facă parte voluntar dintr-o potlogărie electorală în beneficiul premierului Victor Ponta, totul culminând cu şmecheria votului din diaspora. În fine, derulând filmul, îl vedem pe Traian Băsescu acuzând de jocuri politice şi filaje neautorizate, în ultimele săptămâni de mandat, tocmai serviciile pe care le-a crescut ca pe propriii copii. Poate aici e de fapt buba. Ele au crescut în umbra politicienilor-protectori, s-au făcut mari, şi-au strâns avere, au devenit stat în stat şi acum îşi doresc bunul cel mai de preţ al Securităţii de altădată: să le ştie lumea de frică.

Prin urmare, deschid dezbaterea cu întrebarea-cheie: se poate asigura un control civil „pe bune” asupra serviciilor de informaţii din România? Cum?

 

Citește și: