Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2158 vizualizări 29 mar 2018

Nu ştiu dacă preşedintele a fost informat, în prealabil, despre discursurile actualilor lideri politici şi cel al reprezentantei Casei Regale; nu ştiu dacă, informat fiind, discursurile acestora i-au părut „deplasate”, „lipsite de sens”, „belicoase din cale-afară”, „compromiţătoare” sau mai ştiu eu cum, astfel încât să fie pus în imposibilitatea politică de a participa la festivitate, spre a nu fi asociat cu vreo poziţie lipsită de fler şi sens diplomatic, eventual cu vreo declaraţie care să şocheze cancelariile europene.

Pentru că, doar aşa s-ar putea explica declaraţia lui Klaus Iohannis, produsă după, la cererea media, în contextul unei vizite efectuate la Salonul Auto Bucureşti: „Sunt de părere să-i ajutăm în parcursul european (pe moldoveni - n.a.) şi să facem lucruri concrete, şi mai puţin important să avem discursuri bombastice într-un ton populist-electoralist, pentru că nu-i ajută nici pe ei, nici pe noi", a opinat Iohannis.

Dar de când e bombastic şi populist-electoralist să vorbeşti despre revenirea Basarabiei la trupul ţării?! I s-a părut cuiva că o atare abordare aduce extrem de multe puncte electorale? Şi de ce ar fi indecent să vorbim, direct, de îndreptarea unei nedreptăţi istorice? Şi cât de decent şi echilibrat poate fi ca un preşedinte de ţară să lipsească, din motive de adversitate politică, de la marcarea plenară a unuia dintre cele mai importante momente ale istoriei României?

Împlinirea unui proiect de ţară, construit pe fondul încercării de reabilitare a adevărului istoric, pe  dinamica manifestărilor de demnitate naţională, poate fi afectată de problema, totuşi măruntă în acest context, a relaţionării politice?

De faptul că Liviu Dragnea este cel care a întrebat asistenţa parlamentară: „Dragii mei colegi, chiar nu avem atâta curaj să spunem clar ce vrem?”.

Pentru că Tăriceanu a spus: „După exemplul anului 1918, doar vrerea parlamentelor de la Bucureşti şi Chişinău, exprimând voinţa poporului român din România şi din Moldova, va putea reface ceea ce a făcut Sfatul Ţării cu un veac în urmă şi a desfăcut hotărârea arbitrară a marilor puteri totalitare în 1940”?

Sau pentru că MS Margareta, Custodele Coroanei a afirmat: „Să ne aducem aminte de regele Ferdinand şi de regina Maria, care niciodată nu şi-au pierdut convingerea că România va fi victorioasă în război şi unită în timp de pace”?

Toate acestea au sunat bombastic în urechile preşedintelui ţării doar pentru că vorbitorii nu erau „de-ai noştri”?

Discuţia despre întregirea ţării, mai ales la momente aniversare, nu poate fi ceva deplasat sau electoral. Nu poate fi conotat într-o astfel de cheie, pentru că, dacă ar fi aşa, demnitatea noastră, ca neam, ar deveni la fiecare discuţie o tiribombă de bâlci.

Când să vorbim despre „unire”, dacă nu în anul Centenar 2018? Şi, mai ales, când să vorbim cu mândrie despre România Mare? Despre România Adevărată?

Chiar aşa, domnule preşedinte, de cine ar trebui să ne fie frică? De unii dintre compatrioţii celor care au hăcuit hărţi vechi, criminal şi din răzbunare? De unii dintre compatrioţii celor care au semnat pactul Ribbentrop-Molotov, fără vreo justificare istorică, alta decât bunul plac al unor personaje de război, care au frânt trupul ţării, semnând tratate de pace, fără vreo legătură cu România?

Toţi cei afectaţi, într-un fel sau altul, de această crimă politică, şi-au vindecat rănile/naţiile: unele s-au reunit, altele s-au lepădat de tutela Federaţiei Ruse. Nouă de cine ne e frică, în această revalidare a vechilor adevăruri? Suntem noi, în continuare, moneda de schimb a vreunui troc est-vest?

Pentru noi de ce nu poate fi, iar, drept, corect şi cinstit?

Ca să fiu sincer, în contextul discuţiei despre aceste temeri exacerbate, mi se pare la fel de curioasă şi declaraţai Maiei Sandu, preşedintele PAS, partid moldovean pro-european, dată într-un interviu pentru ziare.com: „Unirea este o opţiune şi, evident, depinde de cum se vor întâmpla lucrurile de acum încolo şi dacă apare o oportunitate geopolitică, la un anumit moment, pentru că factorii internaţionali sunt foarte importanţi aici. E important cât de departe vom ajunge noi în cooperarea între ţări, în proiecte care să unească oameni. Nu e vorba doar despre unirea teritoriilor, este vorba despre unirea între oameni. Depinde foarte mult de noi, dar depinde şi dacă va apărea o oportunitate la nivel geopolitic”.    

Şi cine ar putea crea, oare, o astfel deatare oportunitate, dacă nu chiar poporul român, de la talpă, la preşedinte.

Şi, apropo de preşedinte şi absenţele lui, iată şi opinia lui Horaţiu Pepine, publicată pe site-ul dw.com: ”Se afla acolo (în Parlamentul României – n.a.) «toată lumea» (foştii preşedinţi, custodele Coroanei, patriarhul BOR, membrii ai Academiei), mai puţin preşedintele în exerciţiu. Contează acum mai puţin conţinutul mesajului care reia formula oficială cunoscută şi care pune «unirea» în termenii convergenţei europene. Prim-ministrul Viorica Dăncilă spusese în definitiv acelaşi lucru, plasându-se oarecum în dezacord cu sensul declaraţiei Parlamentului. Şi alţii, aşa cum am văzut, au pledat nu pentru desfiinţarea, ci pentru spiritualizarea frontierelor. Dar nu a existat nici cea mai neînsemnată polemică. Prin urmare, nu unionismul era miza, ci participarea în sine. Indiferent de opinii, e un subiect important de istorie românească. De altfel, preşedintele a lăsat în ultimele sale apariţii publice impresia unei distanţe nefireşti, a unei ciudate indiferenţe conciliante. Problema e că această detaşare începe să semene cu o demisie”. 

Să fie, oare, numai o asemănare?

Citește și: