Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1126 vizualizări 1 feb 2018

În China există aproximativ 15 milioane de catolici, regimul de la Beijing nerecunoscând decât vreo 6 milioane. Catolicii chinezi sunt încă scindaţi: pe de o parte, cei recunoscuţi oficial şi înregimentaţi sub numele de Asociaţia Catolică şi Patriotică, care nu recunoaşte jurisdicţia Papei şi ai cărui ierarhi sunt impuşi de puterea laică; pe de altă parte, majoritatea credincioşilor care recunosc jurisdicţia Papei fapt pentru care într-o vreme erau consideraţi trădători ai intereselor naţionale, iar persecuţiile împotriva lor chiar dacă s-au mai îmblânzit n-au dispărut.

Piatra de poticnire a relaţiilor sino-vaticane: Taiwanul. La un moment dat, Statul Vatican era singurul din Europa cu ambasadă (nunţiatură) la Taipei. Prima condiţie a Chinei pentru normalizarea relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică: să renunţe la recunoaşterea Taiwanului, ceea ce s-a şi întâmplat, cu preţul abandonării a aproximativ un milion de credincioşi.

Ioan Paul al II-lea, care a luptat consecvent pentru restabilirea bunei înţelegeri, s-a stins cu nemulţumirea de a nu fi ajuns în China. Papa Francisc s-a declarat gata oricând să facă o călătorie apostolică la Beijing, cu atât mai mult, poate, cu cât primul evanghelizator al chinezilor a fost fabulosul preot şi enciclopedist iezuit Matteo Ricci (1552-1610).

Ce le explică monseniorul Parolin unora care blamează gesturile de apropiere a Vaticanului de China:

“Sfântul Scaun a menţinut mereu o abordare pastorală, încercând să surmonteze fricţiunile şi arătându-se deschis unui  un dialog respectuos şi constructiv cu autorităţile civile. Papa Benedict al XVI-lea a reprezentat bine spiritul acestui dialog în Scrisoarea către catolicii chinezi din 2007: <Soluţia problemelor existente nu poate să fie urmărită printr-un conflict permanent cu autorităţile civile legitime>. În pontificatul papei Francisc, tratativele în curs se mişcă exact pe această linie (…). În China, poate mai mult decât în altă parte, catolicii au ştiut să păstreze, chiar în mijlocul atâtor dificultăţi şi suferinţe, filonul autentic al credinţei, păstrţnd trainică legătura de comuniune ierarhică între episcopi şi urmaşul lui Petru, ca garanţie vizibilă a credinţei însăşi (…). Vedeţi, în China nu există două Biserici, ci două comunităţi de credincioşi chemate să străbată calea treptată spre  reconciliere spre unitate (…). Desigur, drumul deschis cu China prin actualele contacte este unul treptat şi încă expus atâtor neprevăzute, precum şi unor noi posibile urgenţe. Nimeni, în conştiinţa sa, nu poate declara că are soluţii perfecte la toate problemele. E nevoie de timp şi de răbdare, ca să se poată vindeca multele răni provocate reciproc în cadrul comunităţilor. Din păcate, e sigur că vor mai fi neînţelegeri, trude şi suferinţe de înfruntat. Însă toţi nutrim încrederea că, odată acceptat   punctul numirii episcopilor, dificultăţile care rămân n-ar mai trebui să fie de aşa natură încât să-i împiedice pe catolicii chinezi să trăiască în comuniune cu Papa (…). În dialogul cu China, Sfântul Scaun urmăreşte o finalitate spirituală: a fi şi a se simţi pe deplin catolici şi, în acelaşi timp, autentic chinezi (…). Există multe răni încă deschise. Pentru a le vindeca, trebuie folosit balsamul milostivirii. Iar dacă i se cere cuiva un sacrificiu, mic sau mare, trebuie să fie limpede pentru toţi că acesta nu este preţul unui troc politic, ci face parte din perspectiva evanghelică a unui bine mai mare, binele Bisericii lui Cristos (…). Biserica nu va uita niciodată încercările şi suferinţele trecute şi prezente ale catolicilor chinezi. Toate sunt o mare comoară pentru Biserica universală. De aceea, catolicilor chinezi le spun cu mare fraternitate: suntem aproape de voi, nu numai cu rugăciunea, ci şi cu angajamentul zilnic de a vă însoţi şi susţine pe drumul comuniunii depline. De aceea, vă cerem ca nimeni să nu (…) folosească trecutul ca  pretext pentru a mări noi resentimente (…)”.

Valente îl întreabă de câteva ori pe parcursul convorbirii dacă e încredinţat că lucrurile se vor petrece întocmai cum le-a planificat şi care e temeiul încrederii eminenţei sale.

”Încrederea nu este rodul forţei diplomaţiei sau al negocierilor. Încrederea se întemeiază pe Dumnezeu care conduce istoria. Avem încredere că dreptcredincioşii chinezi, graţie simţului credinţei, vor şti să recunoască faptul că acţiunea Sfântului Scaun e animată de această încredere care nu răspunde logicilor lumeşti. Revine în mod deosebit păstorilor datoria de a-i ajuta pe credincioşi să recunoască în conducerea Papei punctul sigur de referinţă pentru a înţelege planul lui Dumnezeu în actualele împrejurări”.

Citește și: