Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1608 vizualizări 24 dec 2017

Una, că nu ne rupseserăm de Biserică. Începeam s-o „colindăm” - în sens de „luat cu asalt” – cu vreo trei zile înainte de Crăciun. În vacanţă fiind, înşfăcam săniile de funii şi o rupeam la fugă, trăgându-le peste zăpezi, acolo pe unde mai erau, şi peste „cubica” alunecoasă din granit, în josul străzii, peste peticele de pe unde o şfichiuise viscolul. Alergam până în spatele Pieţei Crângaşi, pe „valea” Calimachi, în coasta curţii Bisericii Sfântul Ilie

Trăgeam săniile după noi mai mult de formă, şi, după vreo două plonjoane peste şleaurile derdeluşului desfundat, intram în curte, o luam prin spatele clopotniţei şi ne furişam, nevăzuţi, înăuntru.

În frigul afumat, nici ţipenie. Ne piteam printre scaunele vechi, trăgându-ne spre pereţi, şi, rezemaţi unii de alţii şi de strană, scoteam lumânările rupte din buzunare – furate, câte una, de pe tejgheaua băcăniei, făcându-ne că le-numărăm. Încă nu le aprindeam ca să nu ne dăm de gol. Păstram câteva bucăţi mai lungi, şi pe restul le luam la modelat. Le-nmuiam şi făceam zaruri. Jucam, în avans, nucile şi merele ce urma să le încasăm, drept plată pentru colindele din „tura” de seară.

În răstimpuri ne făceam câte o cruce, cuviincios şi larg, rugându-ne de sănătate şi câştig, aprindeam ce mai rămăsese, curat, din ceară, îi sărutam rănile lui Iisus din labele picioarelor descărnate, şi fugeam, iar, pe derdeluş.

A doua, că ne cam lăsam derutaţi de influenţele capitalismului, aflat, încă de atunci, cu piciorul drept în groapă. Mai ales de-a lungul vacanţelor de iarnă, când era ziua mai scurtă şi nopţile lungi, ca mâinile lui Tamango.

Dincolo de faptul că, odată cu nucile, covrigii şi merele aferente plăţii per bucată colind - Moş Ajun, Steaua, Domn, Domn -, primeam în serile de colindat şi bani, îi mai şi cheltuiam cu nesaţ de beizadele contemporane.

Cum?! În primul rând, pe filme. Şi ce filme… Rulau, la „cartier”, la timp de sărbătoare, marile capodopere indiene – „Vagabondul”, „Articolul 420”, „O floare şi doi grădinari”. Lume, lume… Ca astăzi la supermarketuri. Apoi, a intrat în socialism şi nesfârşita serie a westernurilor cu John Wayne. Iar după, franţuzeştile cu Jean Marais, Alain Delon, Louis de Funes.

Doamne, ni se blocau „pătrăţelele” de râs! Respiram ca înecaţii, în sughiţuri.

După cartier, fugeam la Cinema Dacia, lângă Piaţa Matache, unde rulau filmele „în continuare”. Intrai dimineaţa, pe uscat, şi ieşeai seara, pe viscol, ascuţit ca lupta de clasă. Ştiai replicile pe de rost. Şi pe actori. Mai ales pe actiţe!

După film, traversam Calea Griviţei, la „vagonul de tir”. Îl colindam pe proprietar, îl sorcoveam, îl abuream şi ne cumpăram plumbi (adevăraţi), la reducere. Trăgeam cu puşti-ca-lumea, cu aer comprimat, în maimuţoi de tablă, care ţipau şi zornăiau câteva zeci de secunde de te-apuca „fandacsia”. Dacă nimereai „butonul’”. Pe urmă, ţi se părea că eşti Lex Barker sau Pierre Brice, în Winnetou. Mergeai crăcănat, îţi trăgeai căciula cu moţ pe ceafă şi te rezemai de standul de tragere al puşcaşului.

Ei, şi de aici, din această poziţie, începea decăderea propriu-zisă. „Pornografia”, uitată pe pereţi, la stradă, de vigilenţa comunistă. În urma cariatidelor, hăcuite de noii culturnici, rămăsese, totuşi, „săpată” în mortar, pe friza cinematografului Dacia, o femeie goală, trântită la pământ, parcă sub un armăsar cabrat, călărit de un cavaler.

Ei, ăsta era clou-ul zonei. Privirea escalada peretele cinematografului, metru cu metru – nu rapid, nu iute, nu furios -, ci ca într-un preludiu bine temperat. Până sus, unde se petrecea scena. Unii spuneau că ar fi fost vorba despre Maria Tereza. Eu, tot timpul, am susţinut "contrariul".

Şi, de acolo de unde stăteam, rezemaţi de şandramaua din tablă a tiristului, ca nişte „couboys”, pregătiţi s-o-ntindem cu colindul, făceam pariuri între noi, pe fiecare trecător, tânăr sau bătrân, dacă va rezista sau nu tentaţiei de a ridica privirea.

Desigur, pariuri pe mere şi covrigi.

Ce vreau să spun cu asta?! Că aşa, crescuţi în comunism, cum am fost noi, ne-am păstrat, totuşi, o urmă de Dumnezeu în suflet, la care ne rugăm şi astăzi, şi-i cântăm, în gând, odată cu copiii, vechile colinde.

 

Iar eu mă rog pentru voi toţi, şi pentru lumina din suflet, indiferent cât de complicate sunt vremurile. La mulţi ani!

Citește și: