Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1050 vizualizări 5 apr 2018

Atâta doar că părerea sa este una conjuncturală şi vine ca o pledoarie construită în apărarea politică a ministrului Culturii, George Ivaşcu.

Omul a fost vizat de o moţiunea simplă (respinsă de putere, fără drept de apel), intitulată "PSD calcă în picioare cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni - Centenarul Marii Uniri", depusă zilele trecute la Camera Deputaţilor, de parlamentarii opoziţiei.

Aceştia i-au reproşează noului ministru că nu are soluţii pentru construcţia unui plan naţional dedicat Centenarului Marii Uniri şi că nu a semnat contractul de execuţie pentru realizarea Monumentului Unităţii Naţionale de la Alba Iulia, în consecinţă cerându-i să plece din funcţie.

Acum, dacă o astfel de declaraţie, precum cea a lui Varujan Vosganian, ar fi fost enunţată de vreun oarecare, ajuns în Parlament prin cine ştie ce manoperă, ar fi fost de „înţeles”, dar în cazul unei minţi deschise, vorbele acestea fac puţin „contrasens”.

Iată: „Am avut în mai multe rânduri şi recomand şi colegilor care au semnat moţiunea să aibă întâlniri cu domnul ministru cu creionul în mână (De ce? George Ivaşcu e, cumva, profesor de cultură sau doar ministru al Culturii? – n.a.). Există o ordonanţă de urgenţă care se referă la Centenar, există câteva proiecte în programul de guvernare care încep (În sfârşit, aproape că a trecut jumătate de an Centenar n.a.). (…) Un lucru este cert şi apare tot mai clar - ca să sărbătorim Centenarul prima condiţie e să fim la înălţimea idealurilor proclamate atunci, şi dacă vreţi cu adevărat să sărbătorim, sărbătoarea nu începe cu statuile de la Arad şi de la Alba Iulia, ci începe cu monumentele sufleteşti care se clădesc în piepturile noastre”.

Fără exaltări, chiar mi se pare frumoasă, deşi cam patetică, această viziune a poetului-deputat. Doar că, monumentele acestea sufleteşti, construite din piatra ADN-ului unui popor cam nedus pe la biserici, deşi se roagă, de două milenii, în biserica meleagurilor, legată cu „mortarul” lanţului genetic, generator, uneori, de prea multă înţelegere, de prea aplecată supunere, de prea umilă existenţă milenară, alteori de sinucigaşă cutezanţă, a sădit, încolţit şi ocrotit în sufletul membrilor săi, în linişte de altar, dragostea de semeni, de fraţii noştri, cei ce vor fi venit, spre noi, de peste mări şi ţări, împinşi de nelinişti şi grozăvii, oameni pe care poporul acesta (în chintesenţa lui de popor şi de naţiune, şi nu în zgura „marginaliilor”) i-a adoptat necondiţionat, zidind, mereu, alte şi alte monumente sufleteşti: clădite pentru italieni, pentru bulgari, pentru armeni, pentru saşi, pentru secui, pentru ţigani, pentru lipoveni, pentru evrei, pentru ruteni, pentru tătari şi pentru turci, pentru slovaci şi pentru cehi, pentru greci, pentru sârbi, pentru macedoneni, pentru albanezi, pentru polonezi, pentru croaţi şi pentru ucraineni.

Eu cred că, pentru fiecare dintre aceştia toţi, am construit în suflete noastre şi ale lor, în timp, câte un monument de dragoste şi înţelegere.

E rău să construim, acum, o dată la o sută de ani, şi unul din celălalt fel de monumente, alături de „monumentele sufleteşti”, zidite în noi, temeinic, dar care, nevăzute fiind, au născut, prea des, reproşuri: că n-am fost în stare să dăinuim, mai nimic, ca naţiune, de-a lungul anilor; că istoria noastră e pustie; că toate câte le avem, ni le-au durat alţii?

De ce să nu fie important şi să nu începem anul Centenar cu prima „cărămidă” pusă la fundaţia „Monumentului Unităţii Naţionale de la Alba Iulia”? E prea mult, e de prost gust, e kitsch, sau ce?! Să nu avem noi forţa să marcam 100 de ani de ţară – oarecum întreagă -, cu zidirea unui monument, dincolo de suflete, dar cu infinită putere sufletească?

Păcat, domnule Varujan Vosganian că nu vedem sensul acestei zidiri, ca pe o continuitate nesfârşită, promisă în an Centenar, şi nu după, în „Centenar+unu”, în „Centenar+10”, în „Centenar+16”…

Altfel, vă pot spune că eu, unul, mă bucur, cu sinceritate, că în ţara asta există şi monumente, case şi biserici armeneşti, care, dincolo de monumentele spirituale, mă leagă, profund de cultura universală, prin cultura armeană.

La fel cum mă alătur, emoţional, Hacikarurilori din ţară, despre care preotul Oshakan Khachatryan, parohul Bisericii armene din Constanţa, spunea: „Hacikarul este manifestarea cea mai concisă a spiritului armean. Având o ţară abundând în stâncă, armeanul a reuşit să insufle viaţă pietrei neînsufleţite, s-o transfigureze în simbol de frumuseţe şi închinare. Hacikarul, Crucea de piatră, conţine credinţa fundamentală a creştinătăţii, în esenţa ei, lucrarea de bine înfăptuită de Iisus Hristos. Principalul element al credinţei este Crucea, amintind de crucificarea lui Hristos, îndemn către mântuire şi făgăduitul paradis ceresc“.

Ce să fie mai senin şi mai durabil, în suflet şi în realitatea fizică, imediată, decât acest adevăr rostit, din nou, în Săptămâna Mare, şi decât simbolistica sa?!

Pentru că despre simboluri am vrut să vorbesc aici.

Citește și: