Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2977 vizualizări 25 feb 2018

La întrebarea cum pot fi prevenite masacrele din şcolile americane, răspunsul lui Trump a fost: înarmăm profesorii! Cu alte cuvinte – mai vindem nişte arme.

În 2006, Bernard-Henri Lévy a publicat “American Vertigo”, jurnalul călătoriei sale în Statele Unite. Există în carte un episod intitulat “Înarmaţi ca naziştii”, pe care îl transcriu spre reflecţie (traducerea din franceză Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti 2007, pag. 171-174):

“<Nu veţi înţelege nimic din ţara asta, dacă nu vă asumaţi riscul de a lua în considerare problema armelor>, mă prevenise, în biroul ei din Austin, impetuoasa Carole Keeton Strayhorn, Texas comptroller of public accounts. <Portul armei este aici un drept al omului. Un drept inspirat din Bill of Rights-ul englez de la 1689, el însuşi explicit legat de dreptul la rezistenţă împotriva tiraniei. Iar ceea ce nu vreţi să pricepeţi dumneavoastră, europenii, este că-i garantat ca atare de cel de-Al Doilea Amendament al Constituţiei. De aici vă duceţi la Dallas? Da? Ei, în cazul ăsta, daţi o fugă până la Fort Worth unde are loc o mare expoziţie. Veţi vedea atmosfera. Veţi vedea adeziunea populară. Şi veţi înţelege că inima Texasului şi a Americii în locuri ca acestea bate>.

Zis şi făcut. Abia am ajuns la Dallas, o iau pe Route 30, apoi pe Tom Landry Highway, după numele antrenorului de la Dallas Cow-boy Team of Football. Şi iată-mă în central unui oraş ciudat, tot numai parcuri, hoteluri pustii, intersecţii de autostrăzi încrucişându-se pe mai multe niveluri pe deasupra capetelor, dar pe unde trec puţine maşini – iată-mă în central acestui oraş gol, unde nici admirabilul Kimbell Museum al lui Louis Kahn, nici faimosul hotel Texas în care şi-au petrecut ultima noapte John şi Jackie Kennedy nu par a atrage pe cineva şi unde totul pare construit de fapt în jurul clădirii mussoliniene cu faţadă albă despre care îmi vorbise revizoarea contabilă şi unde o pancartă anunţă: Great Western Show.

Trec, în hol, pe lângă un cuplu de obezi purtând fiecare pe umăr câte o puşcă nouă. Văd un ins scund cenuşiu, cu o faţă impenetrabilă, care duce în braţe un pachet prea mare pentru el, cu formă de mitralieră. Îmi declin identitatea unui grup de poliţişti care verifică – absurd, dar adevărat – dacă nu sunt înarmat. Depăşesc masa acoperită cu un fel de pâslă ponosită, la care Naţional Rifle Association îşi recrutează noii aderenţi. Şi pătrund în sala expoziţiilor.

Sute de standuri. Mii de cumpărători şi de gură-cască umblând, foarte concentraţi, printre standuri. Grupuri. Familii. Mame surescitate împingând landouri. Bătrâni, tineri, cu ochii la fel de strălucitori. Tatuaţi şi burghezi. Falşi cowboys. Sudişti veritabili, deghizaţi în soldaţi din războiul de Secesiune, în căutarea unor piese de epocă. Un stand cu puşti din războiul din Coreea. Un altul unde se pot mângâia pumnale al căror certificat de origine precizează câtor <Viets> le-au vărsat sângele. Bush Master Competition AR-15, asemănătoare cu cele din care citeam, într-un ziar din Las Vegas, că s-a furat un stoc din nu ştiu ce cazarmă. Un tip care-şi zice Yoda, ca Marele Maestru din Războiul stelelor, şi care vinde o <versiune sport> a carabinei de calibru 50, Barrett 82 A-1. Preţul? 8.000 de dolari. Procedura? Să fii cetăţean american şi să ai permis de conducere valabil. Atâta tot? Atâta tot. Nu-i nevoie de o autorizaţie de la FBI? Ba da; un telefon; agentul, la celălalt capăt al firului, notează; nu cere numărul de serie, doar notează. Totuşi, nu sunt cazuri la care refuzaţi să vindeţi? Câteodată, da; să presupunem că veniţi şi-mi spuneţi: <Tocmai am fost jefuit, vreau o armă ca să mă răzbun>; la asta, într-adevăr, ezit; nu vinzi unui tip aflat sub efectul emoţiei. Dar eu, de pildă? Dacă n-aş fi francez, mi-aţi vinde una dintre minunile dumneavoastră? Şovăie… Mă priveşte lung… Nu-i sigur, nu; nu vinzi oricui; iar dumneavoastră nici nu vă pricepeţi deloc, văd bine…

Şi apoi, lângă cel al lui Yoda, alt stand pe care nu l-am remarcat imediat. Tipul se numeşte Michael Morris. Are la vreo 60 de ani, tenul cărămiziu şi o vestă de piele albă. Un afis anunţă: Collector paying top prices. Şi observ că obiectul <colecţiei> sale sunt German war relics, altfel zis arme şi relicve naziste. Sunt acolo, de-a valma, insigne de piloţi. Păpuşi cu figura lui Goebbels. Cruci încârligate. Pistoale Luger la 18.000 de dolari. Revolverul personal al lui Himmler. Sabia lui Göring. Cea a lui Julius Schirner. O bucată din uşa Cartierului General din München. Un fragment din chipiul autentic al Führerului. Una dintre cele 31 de bransarde – serie limitată! numerotate! – care au aparţinut primelor sale gărzi de corp. Şi, expus precum cea mai preţioasă carte de artă, un catalog în care sunt fotografiate piesele cele mai rare ale colecţiei sale, cele pe care nu le arată decât clienţilor de excepţie şi care decorează propria sa locuinţă: statui din ceară, de mărime naturală, ale unor ofiţeri nazilşti; căşti pe etajere de bibliotecă; un bol de argint, cadou al lui Hitler pentru Eva Braun; farfurii gravate cu un cap de mort, din care ar fi mâncat cuplul; şi piesa de rezistenţă, un imens tablou, aproape o frescă, înfăţişându-l pe Hitler în uniformă, cu mantaua pe umeri, cu pumnalul la şold, foarte feminin. <Nu vă jenează să vindeţi aşa ceva? – Există oameni care cumpără; trebuie să existe şi din cei care vând. – Ştiţi că în Europa e interzis? – Normal; aţi fost sub ocupaţie; noi însă i-am învins! – Aşadar, nici un scrupul? – Nici un scrupul; Reichul a ucis mai puţin decât Gingis Han. – Aţi vinde obiectele care i-au aparţinut lui bin Laden? – A, nu! (din rărunchi). Nici o legătură! Fiindcă n-ar avea, sunt sigur, calitatea estetică a acestor obiecte naziste>.

Antique dealers ca Michael Morris, buni americani sensibili, ca şi el, la <estetica> nazistă, voi mai vedea, pe măsură ce voi pătrunde tot mai adânc, încă vreo jumătate de duzină. Voi descoperi, aproape şi mai rea, prăvălia lui Lance şi Judith Frickensmith, doi ucrainieni care vând the most prejudicial, controversial films ever made – adică videocasete cu filmele lui Leni Riefenstahl, casete cu marşuri şi cântece naziste, un film antisemit intitulat The House of Rothschild, un altul The Glory Years, Ruins of the Reich, vol.III. Un drept al omului, chiar aşa, această poveste cu arme? Un drept constituţional legat, cum spunea revizoarea, de caracterul <comunitar> al noţiunii de menţinere a ordinii? Pornesc din nou la drum, spre Louisiana, din ce în ce mai sceptic – o parte din mine întrebându-se dacă nu cumva aici, în această fascinaţie cumplită şi grotescă, se va fi aflând mai degrabă excplicaţia întregii afaceri. Ei, da! Frazele sforăitoare. Argumentele electorale. Profesiunile de credinţă pompoase ale NRA şi ale preşedintelui său, Wayne LaPierre, intervievat, săptămâna trecută, în Virginia şi revendicând dreptul de a te înarma cu aceeaşi energie ca Rod Dreher pe cel de a-ţi creşte copiii acasă. Şi, la urma-urmelor, non-exprimat brusc întrevăzut, orizont posibil al acestei logorei, adevărul său suprem, secret şi, deşi cel mai adesea inconştient, fatalmente active în minţi: acest kitsch hitlerist, acest joc morbid cu oroarea, această dorinţă tâmpă de a te deghiza nestânjenit în nazist…”.                            
 

Citește și: