Pseudonia

Pseudonia

În primele clipe, Gărzile Aurii nu şi-au putut crede ochilor, cu toate că - sau poate tocmai pentru că - totul se petrecea asemenea coşmarelor şi profeţiilor: Centura Amurgului se-ntuneca, avansa, venea peste ei. Apoi au început să distingă puhoiul nesfârşit de oameni întunecaţi, cu caşti negre, înaintând cu armele-n mâini printre coloşii metalici de asalt pe care flutura drapelul negru cu stele. Deasupra, cerul se umpluse de cruci negre. Comandanţii Aurii au rostit - unii cu voce scăzută şi resemnată, alţii cu o stranie veselie a eliberării de aşteptare şi teamă: "Acesta este sfârşitul lumii. Vom pieri cu toţii făcându-ne datoria." Pe urma au înălţat toate drapelele cu disc auriu pe fond albastru şi s-au pregătit să lupte şi să moară.

Curând, insensibil parca la tirul susţinut al apărătorilor, puhoiul întunecat copleşea fortificaţiile; s-au angajat lupte corp la corp. Apoi, rând pe rând, luptătorii au început să se oprească buimăciţi. Nimeni nu pricepea ce se întâmpla: jeturile termice, fasciculele luminoase, proiectilele treceau prin trupuri fără a provoca cel mai mic rău. Hotărâţi să-şi facă totuşi datoria, unii apucau armele de ţeavă, folosindu-le drept măciuci, dar şi aceştia au fost într-un târziu nevoiţi să se oprească în faţa evidenţei: Auriii şi Întunecaţii erau, unii pentru ceilalţi, nişte fantasme. Au rămas multa vreme nemişcaţi, faţă în faţă, studiindu-se cu spaima şi curiozitatea acumulate în veacuri de aşteptare. Pe urmă, cineva a urlat un ordin şi, tăcuţi şi îngânduraţi, Întunecaţii au început să se retragă; căştile nu lăsau să se vadă dacă se schimbase ceva pe chipurile lor. Auriii au rămas proptiţi în arme, liniştiţi, aproape indolenţi. Unii dintre ei zâmbeau visător.

Aşa s-a încheiat, fără glorie, Invazia. Niciun mort, niciun rănit, doar o imensă uimire cotropind ambele Hemisfere. Urmările însă n-au întârziat să apară: între Hemisfera Întunecată şi cea Aurie s-a înfiripat - la început timidă, apoi din ce în ce mai amplă - o circulaţie informaţională. Ceea ce secole păruse o utopie unora, o distopie altora, tindea să devina o realitate. Cliv O Darek Tiborgal afirma chiar că Invazia continua sa se desfăşoare în ambele sensuri. Comunicarea descoperirii astrosofilor Aurii a venit în plină epocă de intensificare euforica a relaţiilor. Ceea ce afirmau părea bizar, dar din păcate părea şi destul de logic: Pseudonia avea o perioada de rotaţie in jurul propriei axe egala cu perioadă de revoluţie, expunând deci în mod constant o singura emisfera soarelui Sulz. Dacă pe o astfel de planetă ar exista atmosferă, atunci ea s-ar scurge dinspre partea luminată spre cea întunecată, unde azotul s-ar lichefia, bioxidul de carbon s-ar transforma în gheaţă uscată vaporii de apă ar îngheţa imediat: la temperaturile Hemisferei luminate, oxigenul se va fi combinat de mult cu mai toate substanţele capabile să formeze oxizi, în timp ce hidrogenul se va fi răspândit în spaţiu. E posibil să rămână doar o atmosfera de gaze nobile, rarefiata la maximum, deasupra unui pustiu îngheţat în partea întunecata, arzător în cea luminată. În mod normal, deci, ar trebui să nu existăm, să nu fi existat vreodată. Se mai aducea în discuţie şi o observaţie mai veche, tratată până atunci drept ciudăţenie: culoarea neagră a tegumentului Întunecaţilor, care ţinea mai degrabă de un simbolism stupid, decât de realitate - fiinţele care trăiesc în întuneric sunt de culoare alb-murdară.

O undă de indignare a străbătut planeta: ştim că voi, savanţii, sunteţi cu toţii nişte fabricanţi de năluci, constructori de palate pe fundaţii de aer, ştim şi vă lăsăm totuşi în pace. Nu credeţi însă că aţi mers prea departe? Cum adică, "existenţa noastră este imposibilă"? Vreţi să ne faceţi să credem că tot ce e în jurul nostru, viaţa noastră, trecutul nostru, sunt numai iluzie? Că noi înşine suntem nişte iluzii? Ruşine. Aproape imediat însa, unii dintre veteranii Invaziei au tresărit înfioraţi, amintindu-şi ciudata luptă la care luaseră parte; unul dintre ei a fost probabil primul care a rostit întrebarea: cum îşi poate dovedi o fiinţă sieşi că există? A rostit-o şi a amuţit, siderat de ghemul paradoxurilor implicate de folosirea cuvintelor: a dovedi, fiinţă, sieşi, există.

Deruta a fost profundă şi de durată. Se formulau şi se negau răspunsuri, se propuneau noi criterii, problema era reformulată, se schimbau unghiurile de vedere. Într-un târziu s-a conturat o direcţie de gândire la care tot mai mulţi Aurii au început să adere: răspunsul la întrebare este însăşi întrebarea. Mai exact, formularea ei. Şi mai exact: o entitate există atunci când se îndoieşte de propria existenţă. De aici decurge imediat adoptarea raţiunii ca unic criteriu de existenţă, adoptare care transformă întrebarea iniţială într-o alta: este raţiunea un criteriu necesar şi suficient pentru existenţă?

Necesar înseamnă ca raţiunea să implice existenţa. Dar raţiunea tocmai demonstrase, bazându-se pe principii fizice şi logice, că Pseudonia trebuie să fie un pustiu cu totul ostil vieţii; procedând raţional se ajunsese la demonstrarea nonexistenţei. De aici, prin abuz logic, s-a ajuns la aforismul: a nu gândi asigura existenţa.

Suficienţa s-ar traduce prin implicarea raţiunii de către existenţă. Dar asta înseamnă ca întreg cosmosul, de la cuante la roiuri galactice, să fie înzestrat cu raţiune. Nu atât enormitatea acestei ipoteze a stârnit proteste, cât faptul că fiecare individ, dispus să considere raţionale nişte pietroaie, o stea, un atom stingher, avea câţiva cunoscuţi pe care nu-i putea cu nici un chip credita cu această însuşire.

Întunecaţii nu s-au pierdut prea mult în speculaţii, reacţionând pragmatic, rapid şi eficient: "Avem nevoie de un alt punct de vedere", au afirmat hotărâţi şi au construit o nava, lansând-o pe o orbita circumpseudoniana. Odată depăşită o anumită altitudine, în glasul monoton al pilotului care relata ce vedea s-a produs o schimbare: "Nu mai văd munţii", spunea cu voce gâtuită, "nu mai văd apele, construcţiile, nu mai văd nimic… doar un deşert, un deşert imens". Mulţi au considerat acest eveniment drept cauza principală a epidemiei de sinucideri cunoscute sub numele de "molima ontica", cea care a făcut atâtea victime, în special printre Aurii. Climaxul fenomenului l-a constituit instituţionalizarea - ce-i drept, pentru o scurtă perioadă de timp - cultului sinuciderii ca supremă probă existenţială: Nonexistenţa complementează Existenţa şi, deci, o presupune. Minţile lucide, evitând tentaţia extremismului, au încercat să gândească mai departe. Bine, să presupunem că suntem o lume - artefact, un truc gigantic, o fantasmă, dar la ce bun? Şi cine este Creatorul? Sau Creatorii? Adepţii acestei orientări s-au reunit într-o grupare denumita "Tiborgaliştii", după numele mentorului Cliv O Darek Tiborgal. Teoria elaborată de aceştia - se presupune că de fapt ar fi elaborat-o Tiborgal de unul singur, atribuirea ei mai multor persoane satisfăcând obsesia lui de a-şi disimula personalitatea - avea la baza postulatul "Universul este infinit" şi suna, în rezumat, astfel:

"Universul este infinit. Conform principiului orice cantitate din infinit este egala cu infinitul rezulta următorul şir de implicaţii: numărul planetelor este infinit, deci există o infinitate de civilizaţii. Este plauzibil să presupunem că unele dintre aceste civilizaţii au atins un grad foarte înalt de dezvoltare: atât de înalt încât nu mai pot permite ca numai o parte din membri să acceadă la o realizare plenara a existenţei. Fără a reduce gradul de generalitate să luam, pentru fixarea ideilor, cazul unui veleitar.

Ce este de fapt un veleitar? Este un individ care visează, care urmăreşte, care vrea cu tot dinadinsul să atingă un anume scop, situat dincolo de posibilităţile sale. Ce e condamnabil în asta? Nimic. Dacă cineva doreşte din toată fiinţa să devină, să zicem, un mare scriitor, ce importanţă mai poate avea faptul că, eventual, nu are deloc talent? Scopul existenţei individuale este fericirea, iar societatea are menirea de a asigura această fericire. Mai mult, capacitatea unui talent autentic de a-şi trăi succesul este în general redusă, în timp ce unui veleitar aplauzele, felicitările, gălăgia gloriei îi umplu sufletul de o bucurie curată, care îi umezeşte ochii şi îl face mai bun. Şi atunci?

E logic să presupunem că suszisa civilizaţie hiperdezvoltată se află în posesia mijloacelor psiho sau chimio terapeutice cu care să-l facă pe veleitarul nostru să scrie cu talent sau - obiectiv mai greu de atins - să nu mai scrie deloc. Dar astfel de măsuri, luate pe scară mare, ar uniformiza rapid societatea, chiar dacă la un nivel ridicat, şi de aici până la stagnare şi descompunere nu e decât un pas. Pe de altă parte, nu se poate face fericit un veleitar decât obligându-i pe ceilalţi să-l aplaude; revenind într-un cadru abstract, putem afirma că ne găsim în faţa unui caz de incompatibilitate a două sisteme cuplate: Individ şi Societate. Marea majoritate a Indivizilor care compun Societatea nu o acceptă fără rezerve; fiecare îşi doreşte un cadru mai mult sau mai puţin diferit, cadru în care funcţia sa obiectiv şi-ar putea atinge optimul. Cei mai mulţi suferă de un sentiment de frustrare; unii încearcă chiar să concretizeze modelul visat. La rândul ei, Societatea, fiind o entitate statistică, operează cu un model de individ standard mediu neidentificabil decât întâmplător cu un anume individ real. Funcţia obiectiv a organismului social - sau cel puţin cea oficial asumată - se confundă cu cea a siluetei ceţoase denumita individ standard mediu. De aici ratarea, psihozele, alienarea.

Soluţia ideală pentru rezolvarea acestei contradicţii o constituie - având în vedere posibilităţile practic nelimitate ale presupus foarte avansatei civilizaţii - crearea pe o altă planetă, că planete sunt berechet în Cosmos, a unei lumi de simulacre cu perfectă aparenţă de realitate. În această lume pregătită cu grijă, veleitarul nostru va avea succes, va fi aclamat, iubit chiar, şi va duce o reală existenţă fericită. Serviciul de publicitate al acestei antreprize cosmice ar adopta probabil deviza: "O LUME PENTRU FIECARE!"

Impactul acestei construcţii teoretice a fost, o perioada, foarte puternic. Cine sunt cei reali printre noi? Era întrebarea la modă. Toţi actorii consacraţi, toţi politicienii de succes, generalii, filosofii cu priză la public, într-un cuvânt toţi cei care reuşiseră în viaţă erau suspectaţi ca fiind în realitate "nişte rataţi lipsiţi de har pe care condiţia noastră de fantasme presetate ne obligă să-i ridicăm în slăvi". Au apărut bineînţeles şi obiecţii: de ce au permis Creatorii existenţa fisurilor care trădează lumea falsă? Să fie vorba de nişte simple scăpări? Nici vorbă, ar fi răspuns Cliv O Darek Tiborgal cu puţin înainte de suprema proba existenţială, nici vorbă de greşeli. Totul este calculat cu precizie, începând cu trecutul nostru iluzoriu şi sfârşind cu aparentele erori. Revelaţia condiţiei noastre de umbre este un element necesar al modelului a cărui funcţie obiectiv va rămâne veşnic incognoscibilă pseudonienilor.

Tot ce a urmat după acest climax poate fi etichetat drept o lungă agonie a interesului pentru speculaţia teoretică. La capătul ei aşteptau regresul, barbaria, uitarea: la capătul acestora, o nouă Invazie. Ar mai merita menţionat doar un appendix al unui epigon tiborgalist târziu al cărui nume nu s-a păstrat:

"Oricât de avansată ar fi civilizaţia Creatorilor, e greu de admis că ar putea eluda legea creşterii entropiei. Rezultă ca presupuşii ei reprezentaţi implantaţi printre noi pentru a-şi găsi fericirea e foarte probabil să se fi dezintegrat de mult. Pseudonia este deci visul unor nevolnici de mult dispăruţi, un decor rămas pe scenă după ce piesa s-a sfârşit. Nu ne rămâne decât să aşteptăm revenirea Scenografilor Cosmici, care vor schimba decorurile pentru ca alţi nefericiţi să-şi găsească împlinirea pe această planetă".

Cristian Tudor Popescu (1984)

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine