302 vizualizări 4 mai 2010

(continuare din nr. de ieri)

A existat până acum în filmul românesc un psychokiller memorabilca, de pildă, Anthony Perkins în Psycho, Robert de Niro înThe Fan sau Taxi Driver, Jack Nicholson înThe Shining sau Kevin Spacey în Se7en? Nu, CristiPuiu în Aurora e primul. Într-un album cu umbrechinezeşti, i-aş pune silueta vulnerată, încordată şi necontenitprevestitoare de rău alături de cea a lui Anthony Perkins.

Actorul Cristi Puiu ştie să joace freakul ucigaş cu tot corpul.Mersul, în secvenţele de pândă urbană nevrotică, este extraordinar:mâinile pe lângă corp, paşi mici, adăugaţi, cu vârfurilepicioarelor vag chaplinian îndreptate spre exterior, aşa mergaurolacii Casei Scânteii, căutând parcă să ocupe cât mai puţin timpun loc în spaţiu. Mâinile: după ce îi spune fostului socru, învreme ce sunt cărate lucruri din domiciliul conjugal, "De lajumătatea sufrageriei încolo, nu mai luaţi nimic", întinde ofracţiune de secundă palmele paralel cu podeaua, cu mâinile lângătrup, ca şi cum ar vrea să mimeze un pinguin, un avion care vireazăsau ar căpăci ceva ce stă să explodeze - un asemenea raport întrediscreţia gestului şi intensitatea lui ameninţătoare îmi aminteştede mâinile Eleonorei Duse. Privind fără să scoată o vorbă, Puiureuşeşte uneori una dintre cele mai încărcate tăceri din câte amvăzut în cinema; pe măsură ce trece timpul simţi nevoia să auzimăcar o tuse care să mai scadă tensiunea.

Al său inginer Viorel va rămâne nebunul ucigaş singur înoraş al cinematografiei române.

Din păcate, Puiu este fascinat de propriile-i reuşiteactoriceşti şi exagerează, filmându-se prea mult pe sine şi"tăindu-şi" singur din efect. Din aceeaşi cauză, probabil, lasăgăuri în scenariu: aprinde o ţigară în prima secvenţă a filmului,iar pe următoarea, scoasă din pachetul propriu, o aprinde pestevreo oră şi jumătate, deşi trecuse prin momente de mare tensiunenervoasă - ciudat fumător. Tot aşa, aproape două ore (filmuldurează trei) nu apare şi nu se aude vreun telefon mobil laniciunul dintre numeroasele personaje; apoi Puiu sună la interfonulmamei sale de patru ori la rând fără să folosească mobilul; brusc,vedem că o sună de pe mobil în vreme ce urcă pe scări. Este lipităşi neverosimilă legătura lui cu amanta Gina; un maniac afectat pânăla crimă de despărţirea de soţie nu e plauzibil să mai aibă o altăfemeie. Sugestia la nudul gol a cancerului terminal nu întăreştepersonajul, dimpotrivă, îi reduce prin "logicizare" din aurametafizică de "ciudat" hipersensibil capabil să ucidă diniubire.

În sfârşit, aşa cum spuneam, scena finală mi se pare greşită.Toată construcţia de aproape trei ore în jurul personajului Viorel,enigmatic, periculos şi interesant este abandonată ca să ne râdemde obtuzitatea poliţiştilor români. A făcut foarte bine lucrulacesta în premieră Lucian Pintilie, acum 40 de ani, înReconstituirea. De atunci a fost reluată scena prostiei înuniformă de nu ştiu câte ori. Nu despre asta era vorba! îmi veneasă-i strig, frustrat, domnului Cristi Puiu, în vreme ce tablagiiise chinuiau să-i noteze adresa…

Titlul e ultimul lucru despre care trebuie să spun că m-anedumerit. Aurora este numele unei capodopere a filmuluimut, regizată în anii '20 de marele F. W. Murnau. Preluând oasemenea marcă ilustră ai şanse mari să contrariezi, mai ales cânde greu de identificat vreo legătură cu filmul lui Murnau, unde echiar pe dos, soţul are o tentativă de asasinat asupra soţiei,manipulat fiind de amantă. În filmul lui Puiu, Aurora nu e femeie,nu e boreală, nu e nimic. Şi atunci?

Atunci o să aşez filmul în cinemateca mea personală sub numelePsychoPuiu şi cu siguranţă o să-l mai văd.

Citește și: