Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
21355 vizualizări 4 iun 2015

Multe se pot presupune în legătură cu verbozităţile criminale emise în ultima vreme de academicianul N. Breban. Mai întâi, că Tanti Roza i-a cucerit creierul, caz în care punem punct discuţiei.

Apoi, că în  acad. N. Breban zace un politician de tip CV Tudor, omul cu listele de glonţ pentru cei decretaţi de el antiromâni. Asta ar fi un transfer liniştitor, care să lase neîntinată pătura scriitoricească în raport cu mizeria politicii.

Căci N. Breban este scriitor. Cât de bun, nu mai comentez acum – am scris odată un articol intitulat „Crapul Gonflabil”, din care citez doar o propoziţie: „La N. Breban, şi virgulele put”. Fiind prozator, poate pretinde să-i luăm puşca ca metaforă. Da, e posibil, numai că e o metaforă pentru ură.

Pentru câtă ură e în cultură. Cel puţin tot atâta cât în postările haterilor de pe net, care măcar sunt sinceri. Dacă-l auziţi pe scriitorul Aescu declarând că regretă enorm şi etern dispariţia confratelui Beescu, să nu-l credeţi. În spaţiul său lăuntric, Aescu trăieşte bucuria sinceră şi curată că Beescu a crăpat şi, deci, nu mai poate lua Nobelul pentru literatură, că ăsta nu se dă post-mortem. Atât Aescu, cât şi Beescu n-au şanse nici la premiul „Ienăchiţă Văcărescu”, dar orişicât, sentimentul contează.

Se spune că dacă vezi cum se face salamul, nu mai mănânci în veci. Dacă cititorii ar avea acces la culisele sângeroase ale unui premiu literar oricât de mic, poate că n-ar mai citi nicio pagină de literatură,  căci se întâlnesc acolo Bizanţul, Lucreţia Borgia, Hrebenciuc şi criminalul Passaris.

Poeta Icsa îşi închipuie cu drag ce elegie splendidă ar scrie la decesul poetei Ygreca, care are prostul gust să nu sucombe încă.

Romancierul de largă respiraţie exersează în oglindă variante de faţă tristă pe care ar afişa-o lângă coşciugul criticului ulceros.

Marele maestru al delirului în proză şi versuri visează o dată la trei nopţi că mitraliază toată conducerea Uniunii Scriitorilor, păstrându-l la urmă, pentru mici fantezii sadice, pe Nicky Manolescu.

N. Breban a produs sub ochii subsemnatului o performanţă de Guinness Book: invitat să vorbească la o pomenire a lui Iosif Sava, în sala Radio, a cuvântat cam 3 minute despre amfitrionul Seratelor, după care s-a desfăşurat vreme de 30 de minute, în faţa unei săli mai întâi uluită, apoi plină de murmure, pe tema genialităţii sale proprii şi personale, manifestată încă din tinereţe. N-a putut fi oprit decât prin aplauze.

Tot românul N. Breban este autorul unei fraze fenomenale, pentru mine de neuitat: „Dacă dictatura naşte genii, atunci să mai vie o dictatură”. Adicătelea, să mai moară încă o dată românii cu zile, cum mureau în vremea comunismului, ca să se mai nască un Brebenel. Metaforă şi asta, anafura mă-sii de artă...

Carevasăzică, n-o să fie nimeni împuşcat, dar zisa lui N. Breban e un simptom al omuciderilor pe care egolatria şi pizma le comit zilnic în sufletele scriitorimii române.

Citește și: