Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
3037 vizualizări 28 nov 2013

Nu e la fel de ridicat în slăvi ca Eminescu, nici atât de întors pe toate părţile ca Mioriţa, şi uneori am impresia că e lăsat undeva în plan secund de clişeele şi tiparele care încorsetează minţile marelui public şi şcolii româneşti. Pentru mine însă, Ion Luca Caragiale este numărul unu într-o literatură română în care cu greu am găsit scrieri de care să mă apropii cu drag şi mai ales în care cu greu a răzbătut umorul bun. Niciun alt autor român nu mi s-a părut să mânuiască cuvintele cu atât de mult meşteşug şi să stoarcă atât de mult comic de situaţie şi de limbaj din fiecare paragraf, precum Caragiale.

Până să râd singur cu lacrimi la volutele şi cuvintele întortocheate pe care le-a scornit din rigorile învechite ale limbii române de la 1900, până să îmi prindă viaţă în minte personajele lui burleşti din comedii sau schiţe, până să rămân cu gura căscată la duritatea şi calitatea cinematografică a nuvelelor lui, pot să spun că „neicuşorul” m-a vegheat de când eram copil.

Şi acum am vie în minte imaginea bustului mic şi alb, din ceramică mată, a unui Caragiale mustăcios şi cu pălărie, de pe un raft al bibliotecii tatălui meu. Replici, cuvinte şi referinţe din „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” sau „O scrisoare pierdută” zburau prin casa mea sau a prietenilor părinţilor mei, înviorând fără greş atmosfera, încă de pe vremea când eu scrijeleam grosolan tainele alfabetului, cu stiloul pe cărţile de poveşti din care înţelegeam mai mult pozele.

Mai târziu, când l-am citit cu nesaţ, Caragiale a pus în faţa mea o prăvălie din care puteam să aleg ce voiam, ştiind că nu dau greş în plăcerea lecturii. Şi mai târziu, în facultatea care m-a dotat cu diplomă de jurnalist, mi-am dat seama că ce a scris I.L. Caragiale ar trebui să fie model pentru orice ziarist care vrea să ajungă în stare să facă o relatare sau un reportaj fără să îşi omoare cititorul cu plictiseala: fineţea detaliului, aciditatea şi umorul dialogurilor, expunerea fix a replicilor care definesc un personaj.

Şi am mai înţeles că Republica arată la fel acum, aproape fără excepţie, fie că e vorba de personaje politice sau de pe stradă, ca lumea lui Caragiale, de acum 120 de ani.

Aici, am ales două fragmente din cea mai puţin cunoscută parte a scrierilor lui Caragiale: corespondenţa. Depăşind patimile sale politice şi micile derapaje naţionalist-xenofobe, scrisorile lui Caragiale din exilul de la Berlin sau de aici, din ţară, către prietenii săi, îi arată cel mai bine adevărata faţă, de om, nu de autor.

„Dragă Alceu,

Nu te supăra, dar n-ai dreptate aproape deloc. Nu e vorba de teapă, de educaţie, mediu şcl. – toate astea sunt nimicuri trecătoare: e vorba de ceva etern, ca timpul şi chaosul, ca însuşi unul Dumnezeu, ţie-te numa! de PROSTIE!

Să fie strănepotul lui Godefroy de Bouillon ori al lui Drandaibulea din fundătura Mitropoliei, dacă, individual, nu i s-a întâmplat omului să nu-i fie destul de nimerit la vreme şerbetul din borcanul care-i creşte pe umeri – e p-r-o-s-t-zevzec, sec, neghiob şcl. – fără speranţă de dres şerbetul.

Ia un ţăran cât de dejos, fie şi beţiv, numai deştept să fie, şi pune-l deodată în mijlocul New Yorkului, ia pe leica Paraschiva Badea, de exemplu. Are să caşte ochii în patru, ca să vază lucrurile nemaivăzute, căutând cât poate ca să-şi dea seama de ce vede; are să se mulţumească, spurcăciunea, cu impresia ce i-o pot face ei lucrurile acelea şi n-are să înşire verzi şi uscate, ca să-şi afirme personalitatea proprie. S-a uitat pe sine ca să se uite la lucruri, şi are să zică: Mari binale, măiculiţă! Cum or fi făcute de nu cad? Doamne fereşte aici de un cutremur! Sau: Gândeam să fie şi mai mari, că auzisem că pe aici sunt de o sută de ori mai mari ca otelul lui Mazăre!

Dar ia şi pe un strănepot de cruciat; dacă e prost, o să se-nţepenească în călcâie, o să se umfle în guşă şi o să se screamă a judeca personal buildingurile americane. Nu se poate uita la un lucru uitându-se pe sine: ba lipsă de proporţie între înălţime, lăţime sau îngustime; ba, trivialitate de gust; ba, comparaţii cu celebrele capodopere clasice, ionice, dorice, corintice, gotice, romane, renaissance, rococo, etc... <<Monstruosităţi, mon cher!... Asta nu e gigantic... Asta e monstruos!>>.

Secul nu ştie ce contenenţă să-şi dea în faţa lucrului nou, fiindcă nu e în stare să aibă siguranţă deimpresie; aparatu-i de prins impresiile nu-i destul de legat: se pune pecetie pe ceară roşie, nu pe şerbet fleşcăit. Pe de altă parte iarăşi, ar fi o ruşine să se lase biruit, ori să treacă indiferent: să nu emită el părerea sa fără nici o ezitare? Se poate?

Pentru prost, lucrurile nu sunt afirmări fatale, al căror înţeles omul trebuie să-l caute; ci întrebări ingenioase, la care el e dator, pentru demnitatea lui, să răspunză cât se poate pe mai negândite – spre a epata pe alţii (...)”.

Extras din scrisoarea lui I.L. Caragiale către prietenul său Alceu Urechia, trimisă de la Berlin pe 25 iulie/7 august 1905

Scrisoarea a fost trimisă la aproximativ 3 săptămâni după ce Caragiale îl primise în vizită la Berlin pe Barbu Delavrancea, episod după care îi scrisese o scrisoare savuroasă aceluiaşi Alceu Urechia. Iată un fragment din relatarea caragielească a acestei întâlniri:

„Acuma, vezi-ne, mă rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trăsura şi ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură, şi cum d. Profesor, triumfător asupra ignoranţei mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esenţe:

- Ăsta e brad, boule! Ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oţetar, jugastru,plută, pleop, alun, corn, salcâm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-câinesc, lemn păduchios, râia-pădurii – und so weiter.

Eu urmez cu atenţie, iar birjarul priveşte la noi cu mult respect, crezându-ne negustori străini, veniţi să luăm în tăiere pădurea împărătească a oraşului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figură facem în faţa Reichstagului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck şi Siegessaule. Eu stau umilit, ca un şcoler incapaţe, mă rog, iar d. Profesor mă muştruluieşte la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată („Uite, boule!”), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

- Il a voulu faire grandieux... Mprţ!... Stup’pizi!... Nu vezi, mă, că sunt imbecili, n-au talent, mă!”.

Citește și: