Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
948 vizualizări 24 dec 2017

Sigur începutul revoluţiei - o revoltă autentică, spontană, anti-comunistă şi anti-Ceauşescu - a existat, iar ea s-a desfăşurat în perioada 16 – 21 decembrie 1989: a început la Timişoara, a fost înăbuşită, a continuat la Bucureşti, fiind, şi aici, înăbuşită către miezul nopţii dintre zilele de 21 şi 22 decembrie.

Ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 22, începând cu prima oră a programului de lucru, şi până la ora 12.09, moment în care elicopterul pilotat de colonelul Maluţan a decolat de pe clădirea CC, având la bord cuplul prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu, este, teoretic, o perioadă neclară din punct de vedere „organizatoric”.

La Bucureşti, grupuri de muncitori, încolonate şi dotate cu material propagandistic – de această dată anti-Ceauşescu – au afluit pe străzile principale ale Capitalei, venind organizat, dinspre întreprinderile lor (gen IMGB face ordine), începând cu ora 8.00 – 8.30, către clădirea CC, zonă în care s-au adunat sute de mii de oameni, care au scandat „Jos Ceauşescu!”. Dar, foarte vag „Jos comunismul!”, scandare extrem de importantă în tabloul revoluţionar al serii de 21, în Piaţa Universităţii.

Ieşirea coloanelor de muncitori în stradă, mie, personal, nu mi-a lăsat impresia unui act spontan, al coagulării grupurilor de cetăţeni, aşa cum s-au petrecut lucrurile la Timişoara şi, ulterior, în Bucureşti, în data de 21 decembrie.

Mi s-a părut a fi, la momentul respectiv (dimineaţa zilei de 22), o mare manifestare sindical-populară/un mare miting „anti-Ceauşescu” (aşa cum vedem astăzi, cu zecile, în Bucureşti şi în ţară, niciunul dintre acestea necerând schimbarea orânduirii capitaliste, ci doar „Jos Cutare!” sau „Să plece cutărel!”), mişcare de partea căreia a trecut Armata, scoasă în stradă de puterea comunistă, în consemn, cu muniţie de război şi ordin de tragere.

Acest fapt, în principiu, arată că vorbim de o manifestaţie anti-prezidenţială de mare amploare, care, la limită (tragem sau nu?!), a determinat declanşarea unei „Lovituri de stat militare”, prin pactizare.

Dar pentru că o astfel de lovitură de stat nu înseamnă, implicit, şi o revoluţie, lucrurile au rămas, mult timp, absolut neclare.

Apoi, ceea ce s-a întâmplat după ora decolării Ceauşeştilor, consider că a fost o diversiune fără echivoc.

Iată explicaţiile.

22 decembrie, după ora 12.09. Câteva elemente.

Imediat după plecarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, în interiorul CC conducători comunişti notorii, precum, pe de o parte Dăscălescu, pe de alta, Ilie Verdeţ, lucrau susţinut la construcţia noilor guverne comuniste (eventual, cu faţă umană), fără să întâmpine vreo împotrivire populară, ceea ce denotă că nimeni nu luase, în serios, de atunci, „Jos comunismul!”.

FSN, ca titulatură a formaţiunii generatoare de glasnost şi perestrioka, precum şi numele lui Ion Iliescu, la fel ca şi numele unora dintre cei şase semnatari ai scrisorii anti-Ceauşescu, „inspirată” de Kremlin, în 1989 - bine-cunoscute din programele postului de radio „Europa Liberă” – s-au „coagulat”/organizat fără drept de apel, indiferent de faptul că niciunul dintre ei nu a participat, în vreun fel, la Revoluţie, devenind intempestiv forţa conducătoare a statului în degringoladă, (dar nu şi în vid de putere) postceauşist, CFSN.

Ion Iliescu nu era, nici pe departe, vreun democrat, şcolit în universităţile Vestului, ci, dimpotrivă, în acelea ale Estului comunist, ani de zile făcând parte din cercul cel mai apropiat de tovarăşi ai dictatorului. Iliescu era, la momentul ’89, cel mult, un disident, provenit dintr-un pupil politic al Ceauşeştilor, obrăznicit şi, în consecinţă, „marginalizat”.

Nici ceilalţi nu păreau a avea veleităţi occidentale, parte dintre ei fiind vechi stalinişti.  

Cum să fi fost acest om, Ion Iliescu – altfel, un comunist inteligent, şcolit, depozitar al unei culturi asimilate -, liderul providenţial al revoluţiei anti-comuniste, devenit, peste noapte, conducător democrat şi preşedinte al unui stat de drept, autentic?!

Dincolo de orice, propria-i formaţie şi propriul crez politic – după cum s-a şi dovedit, ulterior – nu i-ar fi permis o astfel de schimbare structurală, filozofică şi de caracter, peste noapte.

Şi, în acest context, al conflictului de stări, a apărut sintagma „democraţie originală”. Gen: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele… esenţiale”.

O sărmană struţocămilă de care am avut parte, şi care, dacă în spaţiul ex-sovietic nu s-ar fi întâmplat, extrem de repede, lucruri foarte importante, am fi putut ajunge, eventual, un alt fel de „capitalism de stat chinezesc”, avant la lettre.

Iar crezul lui Ion Iliescu ni se arătase, sincer, chiar la câteva ore de la plecarea lui Ceauşescu, atunci când a cerut mulţimilor: „Eu vă rog, foarte mult, să nu întinăm idealurile socialismului!”.

La puţin timp, în jurul orei 17.00 – 17.30, la CC, a început canonada. În acel moment, Nicolae şi Elena Ceauşescu erau deja arestaţi.

Din minutul acela fatidic s-a declanşat teroarea prin manipulare a populaţiei, diversiune necesară noii puteri politico-militare, „generatoare de acţiuni de legitimare a sa pe plan intern şi internaţional”, potrivit, inclusiv, declaraţiilor procurorului Parchetului Militar, Marian Lazăr

Bref: în România avut loc, iniţial, o revoltă înăbuşită în sânge, la Bucureşti şi la Timişoara; apoi, o lovitură de stat militară, în timpul căreia, puterea a fost transferată unui grup de cadre comuniste, coagulate sub umbrela unei titulaturi cu conotaţie revoluţionară, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care „s-a legitimat” printr-o diversiune de zile mari, etapă care a generat mai multe victime decât s-au înregistrat în timpul revoltei autentice.

Singura parte din postarea fostului preşedinte în care mă regăsesc ca observaţie este următoarea, şi de aici ar trebui să înceapă întreaga discuţie: ”Democraţia s-a construit pe jertfa unor oameni, care au pus viaţa lor la temelia noii Românii, jertfă pe care o onorăm, şi o regretăm, în acelaşi timp, pentru că nimeni n-ar trebui să fie obligat să se sacrifice pentru ideile şi credinţele lui. Pentru ca jertfa lor să aibă un sens pentru noile generaţii, trebuie ca, alături de drepturi şi libertăţi, să învăţăm să ne asumăm şi responsabilităţile care derivă din starea noastră de cetăţeni”.

De ce nu a fost o revoluţie autentică şi împlinită?

În primul rând, pentru că documentul programatic de la Timişoara nu a fost luat în seamă de conducerea de la Bucureşti.

Pentru că, la Bucureşti, conducerea a fost preluată de un disident comunist, care, oricât de luminat, a propus, în locul continuării corecte a istoriei acestei ţări, prin readucerea la tron a Regelui Mihai I al României, „o democraţie originală”, care a însemnat: infiltrarea partidelor istorice; umilirea şi defăimarea publică a liderilor acestora; deformarea informaţiei prin intermediul mediilor populare, aservite puterii politice şi manipularea populaţiei; înscrierea FSN – formaţiune construită pe infrastructura politică şi administrativă a PCR – în primele alegeri postdecembriste, acţiune ilegală şi imorală; scindarea societăţii şi antagonizarea „claselor sociale”; permiterea revenirii în forţă, în primele linii politice şi economice, a aparatcicilor şi foştilor securişti; şi multe altele.

Evident că nu sunt de acord nici cu următoarele, din postarea lui Ion Iliescu: ”A fost o schimbare radicală de sistem politic, s-au schimbat dramatic instituţiile statului, natura lor, s-a trecut de la un regim totalitar la unul democratic. Au apărut instituţii noi, noi drepturi şi libertăţi civice, România s-a deschis spre lume”.

Ei bine, eu cred că, dacă Gorbaciov ar fi continuat să „domnească”, nimic din ceea ce afirmă fostul nostru preşedinte că s-ar fi schimbat, „radical” şi „dramatic”, în România, la minut – ceea ce e departe de adevăr, schimbările petrecându-se în mult prea multul timp pe care l-am pierdut -, nici n-am fi mirosit, în viaţa noastră, parfum de democraţie, chiar aşa, şchioapă cum e ea.

În consecinţă, Revoluţia continuă!  

Citește și: