451 vizualizări 26 oct 2008

De dimineaţă, văzând femeile tăvălite-n praf sub copitele turmei de cuvioşi salivând după moaştele Sfântului Dimitrie, m-a cuprins aceeaşi greaţă pe care mi-o provoacă policrucii din autobuz, care se închină larg când trec pe lângă o biserică, dar nu se ridică să-i dea locul gravidei de lângă ei. Am retrăit scenele de pe vremuri, când oamenii se omorau când se băga carne la alimentara: o haită flămândă, capabilă să te sfâşie dacă-i stai în cale şi care, acum, când carnea s-a terminat, tânjeşte după oasele uscate de măduvă ale Sfântului.

Reporterul nostru care a fost azi la Patriarhie ne povestea scene revoltătoare - jandarmi mânând oameni ca pe vite, smintiţi fără simţuri răsturnând căruciorul unei femei doar ca să mai înainteze câţiva paşi până la raclă, preoţi exasperaţi care ţipau la năvălitori: „Nu aveţi nici cel mai elementar bun simţ...”

Cu alte ocazii, aş fi scris indignat despre politicienii care şi-au făcut un obicei din a linge moaştele tuturor sfinţilor sau despre piloşii lui Dumnezeu care intră prin spate, mână-n mână cu gestionarii lăcaşului. Ei sunt credincioşii de lux, un fel de şoferi ai tovarăşului prim, care nu stau la rând, iau direct prin spate. Ne-am obişnuit cu ei, aşa cum ne-am obişnuit cu toate relele, şi prea multe lucruri nu mai sunt aici de spus.
În schimb, despre noi, oamenii duşi sau neduşi la Biserică, merită să vorbim puţin.

Dacă foamea de Dumnezeu ar fi provocat o îmbulzeală sfântă sau dacă am fi asistat la scene cutremurătoare de devoţiune mistică, toată povestea aceasta ar fi avut un sens. Dacă turma ar fi fost întărită de credinţă, atunci am fi putut vorbi de speranţă. Nu mă îndoiesc că la Patriarhie au fost mulţi oameni decenţi şi buni.

Dar, ca mulţime, oamenii aceştia au dat un spectacol îngrozitor. Credinţa uneşte, însă, din imaginile pe care televiziunile le-au transmis pe parcursul întregii zile, n-am văzut o turmă unită de credinţă, cu frică de Dumnezeu şi păstorită blând. Am văzut, în schimb, o mulţime de fiinţe singure, egoiste şi înspăimântate. Căci frica i-a făcut să se calce în picioare, frica inconştientă că nu vor ajunge să-şi frece hainele de raclă şi că, astfel, vor mai pierde un prilej să-i ajute Dumnezeu. Fiecare a dorit să aibă linia lui directă şi personală cu Cel de Sus, chiar dacă, pentru asta, a trebuit să-i calce pe gât pe cei de jos.

Sunt mulţi în autobuz care-şi fac cruce, să-i ajute Dumnezeu, să aibă noroc. Şoferii îşi duc maşinile la sfinţit şi poartă iconiţe la oglindă să nu păţească vreun accident. De Bobotează, se ia apă sfinţită, din care se bea să nu te lovească vreo boală. Nu ştiu cât e credinţă în ritualurile acestea şi cât e superstiţie. De multe ori, îmi pare însă că Dumnezeu a plecat din gesturile noastre zilnice, lăsându-ne să facem o gimnastică mecanică, lipsită de conţinut, pe care n-o înţelegem. Redevenim, astfel, primitivi, în fricile noastre atavice, în lipsa noastră de ruşine şi de compasiune, în egoismul şi însingurarea noastră. Oameni fără Dumnezeu.

Citește și: