Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
24174 vizualizări 29 ian 2014

Luptă mare la CNC pe tema interzicerii filmului lui Lars von Trier „Nymphomaniac” vol. II, întrucât ar conţine secvenţe porno,  cu ceva elemente sado-maso.

Vigilenţa domnilor şi doamnelor de la Cenzură îi face să râdă cu vorbe pe puştii zilei de azi. Un adolescent care să nu fi văzut până la venerabila vârstă de 18 ani nişte filme XXX pe computer sau la televizor poate fi expus în vitrină.  În general, tineretul nostru, ori şi-a început activitatea sexuală de la 13-14 ani, ori se masturbează în faţa micului ecran.

Iar vorbirile de toate zilele de la televizor sunt de o trivialitate împănată cu obscenităţi pe care nu le marchează nicio bulină roşie.

Am văzut „Nymphomaniac” vol. I. Bineînţeles că există scene de sex cu expunere clară de organe. Numai că la von Trier ele au o noimă.

Cineast rar al acestor vremuri mici, danezul îndrăzneşte să facă film despre soarta rasei umane, nu despre indivizi.  În directă descendenţă ontologică tarkovskiană, el ţinteşte transcendentul din şi dincolo de fiinţa omenească.

În „Breaking the Waves”, calea spre dincolo este dragostea unei femei pentru bărbatul ei. Şi sexul. În „Dogville”, religia creştină sau, mai exact, contrariul ei. Şi sexul. În „Antichrist” şi „Melancholia”, psihoza maniaco-depresivă. Şi sexul. În „Nymphomaniac”, brodat cu elemente intertextuale din filmele anterioare, sexul rămâne singur pe cale.

Von Trier nu mai imaginează un Iisus femeie, ca în „Breaking the Waves”, dar o Maria Magdalena ajunsă în Purgatoriul rememorării păcatelor. Cruciada ei sexuală încearcă să rupă ţesutul existenţei fizice cotidiene prin metafizicul orgasmului, repetat până la limita tehnic posibilă. Îl caută pe Dumnezeu în sex. Acel „Oh, God!”, gemut pe de rost de profesionistele filmelor porno, tânăra Joe îl vrea cu adevărat.

Privirea lui von Trier nu e niciodată concupiscentă. Ochiul lui cinematografic păstrează mereu o distanţă melancolic-rece şi ironică, alienată şi alienantă, faţă de sex. Spre deosebire de Abdellatif  Kechiche în „La vie d`Adèle”,  Palme d`Or, Lars von Trier nu devine el însuşi porno. „Nymphomaniac” degajă o tensiune psihică grea, patologică, tinzând să distrugă personalitatea – ce altceva decât disoluţia umanului unic şi preţios exprimă lungul şir de cadre cu penisuri de diverse dimensiuni şi culori?

Şi, ca întotdeauna, oricât de razna ar lua-o, von Trier îşi are momentul de graţie frizând geniul. O Uma Thurman transfigurată, greu de recunoscut, deşi nu e mascată, nici machiată, joacă într-un film în film, un „scurtmetraj” de un grotesc scânteietor despre o mamă prezentând copiilor ei patul în care tatăl lor curvăsăreşte cu nimfomana, ca să bage bine la cap în vederea psihoterapiei ulterioare...

Până şi pe Bach, acel Bach din „Solarisul” lui Tarkovski, von Trier încearcă să-l transpună în sex. Pentru  a ne vorbi apoi de şirul lui Fibonacci şi tăietura de aur...

Povestea nimfomanei Joe e despre bunătatea lui Dumnezeu şi inteligenţa Diavolului, sau invers, despre rătăcire şi mântuire, despre  sensurile ascunse ale fiinţării şi e, oricum, filmul unui mare artist. Cât de bun, vom vedea după volumul II.

Deci, stimat CNC, lăsaţi-ne să vedem, să mergem la cinema, noi, cinefilii, căci cei care vor filmul deoarece au auzit că „e tare”, or să-l aibă pescuindu-l gratis de pe net.

Interzicând „Nymphomaniac”, nu daţi dovadă decât de gândire porno.

 

Citește și: