Publicat

6

septembrie

2013

09:30

5560

vizualizări

Sindromul NU

Sindromul NU

„...şi ai curajul să te duci acolo şi să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputinţă, nici oroare” (interviu psih. militar M.M. Macarenco//Gândul//Sindromul NU)

Astăzi, gândul vorbeşte despre Sindromul NU.

***

La mine, în Ardeal, oamenii cu diverse afecţiuni mintale suferă „cu nervii”. Aşa îi ştie lumea. O umbrelă mare, sub care se ascund toate problemele mintale. De foarte multe ori, problemele rămân sub această umbrelă. Ruşine, lipsă de diagnostic, stigmat.

La mine, în România, problemele mintale sunt o problemă. Sănătatea mintală e încă un tabu. Românii, popor luptător cu mintea şi inima tăbăcite de istorie, sunt oameni tari, cu nervi de oţel.

Am cunoscut, în ultimul an şi jumătate, o categorie a acestui popor care m-a impresionat şi m-a frustrat deopotrivă, m-a intrigat şi m-a motivat, o categorie pe care am încercat să o prezint mai departe cu această sintagmă: „oameni tari”.

Am vorbit, la început mai mult eu, pe urmă ei, după care aţi vorbit şi voi, despre şi cu militari români care au participat în diferite misiuni internaţionale, cum le spun armatele - războaie, în formularea noastră. Scopul a fost simplu: înainte să plecăm şi din Afganistan, înainte să plecăm spre alt loc tulbure al acestei lumi, trebuie să îi cunoaştem, să ştim ce au ei de spus, ce au văzut acolo, cine sunt. Maieutică pentru posteritate.

Acum un an, ne-am propus, noi, cei de la gândul, să vorbim despre stresul posttraumatic. Dar nimeni nu vorbea despre stresul posttraumatic. Românul de rând nu ştie ce e. Are probleme mult mai apropiate, palpabile. Corupţie, lipsă de autostrăzi, tunuri pe banii publici, spitale proaste, funcţionari nesimţiţi, maidanezi care ne omoară. De cealaltă parte, românul care ştie ce e stresul posttraumatic nu vorbeşte despre el.

TSPT sau PTSD-ul din abrevierea de limbă engleză nu este o boală, este o reacţie firească la o situaţie nefirească, la o traumă severă sau, cum mi s-a explicat într-o altă formulare, la rănile sufleteşti. NU este o tulburare militară. Aşa a ajuns ea să fie cunoscută, dar una dintre cele mai comune cauze ale TSPT sunt, de exemplu, accidentele de circulaţie. În România, se moare pe şosele la fiecare patru ore. Câţi dintre cetăţenii acestei ţări cu o hartă plină de puncte negre ştiu asta? Am aflat că foarte puţini. Victimele violurilor, ale jafurilor, atacurilor, accidentelor de orice fel, atacurilor – umane şi animale -, iată persoane care ajung să prezinte cel puţin simptome asociate TSPT: flashback-uri, coşmaruri, izolare, tulburări ale somnului şi alimentare, anxietate etc.

În lumea largă, cursul lucrurilor a fost următorul: militarii au suferit de stres posttraumatic; când problema a devenit gravă, armatele au recunoscut existenţa lui; după armate, au aflat şi civilii că există asta printre ei; cu timpul, armatele au înţeles o lecţie foarte importantă, după cum mi-a explicat cazul Statelor Unite un jurnalist american din Kabul: începi să rezolvi această problemă abia când înţelegi că nu poţi controla chiar totul.

Pentru a putea deschide discuţia publică despre această tulburare în România, am vrut să pornim din acelaşi punct din care au plecat şi alte societăţi: de la militari, aceşti oameni tari expuşi la cele mai brutale traume. De la prima întrebare, în vara lui 2012 şi până la ultima, aproape un an mai târziu, răspunsul Armatei a fost acelaşi: noi, românii, nu am avut printre ostaşii noştri, niciodată, după niciun război, după nicio misiune internaţională, vreun caz de stres posttraumatic. Spus în cifre: (Irak şi Afganistan) 30.000 de militari - (război+23 de morţi+ 135 de răniţi) = 0 (cazuri de stres posttraumatic).

Mergem cu NU-ul în braţe şi ne facem rău, ca societate. NU, spun psihologii militari. Ba mai mult, NU spune şi şeful psihologilor militari, acelaşi care, în urmă cu cinci ani, după ce s-a întors din Afganistan, spunea DA, există simptome, există stres posttraumatic. Cel care era pe atunci şeful psihologilor militari spune şi acum DA, că un orice alt răspuns este imposibil. La fel spune şi fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie. La fel spune şi un psiholog „civil”, preşedintă a Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei din Bucureşti, locul în care unii români se duc cu altfel de răni.

Nu, noi nu am avut niciodată, în armata noastră, cazuri de stres posttraumatic.

Cât timp am lucrat, împreună cu Florin Negruţiu, redactor-şef gândul, la acest proiect şi la cel care l-a precedat, „Oameni Tari”, comunicatorii din armată s-au arătat îngrijoraţi că încerc să găsesc ceva ce nu există, că sap după un sindrom inexistent. Nu, nu am găsit strigătul de ajutor al militarului suferind în tăcere de stres posttraumatic. Nu am găsit un sindrom al stresului posttraumatic în armata română. Adevărul fie spus, nici nu am căutat asta. Ce am găsit, în schimb, este eşecul unei traume inexistente, o mentalitate întinsă la toate nivelurile de negare din start, dincolo de orice logică, a unui fenomen de altfel normal. Noi nu suntem ca americanii, mi s-a mai spus.

Sindromul pe care l-am găsit a fost cel al unui „nu” periculos. Asupra unui aspect există consens în comunitatea medicală: stresul posttraumatic devine cu adevărat periculos atunci când este inhibat, când rămâne nediagnosticat şi netratat.

În armata prezentului, termenii „front” şi „război” nu mai sunt agreaţi. Este teatru de operaţii. Teatru. Un loc în care suntem altfel de oameni, în care renunţăm, din t1 şi până la un t2 oarecare, la toate convenţiile sociale. Sunt alte reguli, alte experienţe, alte trăiri. Scrisă în cheia unui „nu” omniprezent, drama devine tragedie naţională – afectează un sistem, familii, un popor care va merge în continuare cu nu-ul în braţe.

La mine, în România, sănătatea mintală este o problemă. Nu-ul este o problemă şi mai mare.

Urmăriţi proiectul „Sindromul NU. Cum tratează Armata română stresul posttraumatic”, o investigaţie susţinută de Rosalynn Carter, fostă primă doamnă a Statelor Unite.

Pentru comentarii, mă găsiţi pe Facebook - Alina Matiş

Citeşte şi Ce este SINDROMUL NU

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Ion Ţiriac a anunţat o megaconstrucţie în România: ”Avem nevoie de încă 200 de milioane de euro!” Nu s-a mai văzut aşa ceva în România

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info