Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
3423 vizualizări 23 nov 2017

După ce a plecat Olga Tudorache, pe la mijlocul toamnei, bănuiam că se vor mai stinge suflete. Habar n-am de ce, dar aşa se-ntâmplă. Cum se defineşte leatul, la naşteri, aşa se sapă pe răboj şi leatul morţilor. Şi când pleacă oamenii ăştia, Dumnezeiţi cu har şi cu infinite oglinzi de suflet, niciodată nu pleacă singuri – îşi mai iau prieteni, îşi mai cheamă colegi. Pleacă în grupuri, cum se petreceau cândva trupele, prin lume, ca să-i scoată pe oameni din necazurile lor.

Mă gândeam cu groază, spun, c-o să mai urmeze careva, dar, pentru nimic în lume, nu m-aş fi gândit la Stela Popescu. La 81 de ani, omul acesta părea, mereu, la început de drum. Gata să o ia, iar şi iar, de la capăt. Aprindea şi stingea luminile umblând, viguros, prin timpul nostru condensat, cu energiile ei nebănuite. Vibra aerul, şi scândura, şi şoapta.

De aplauze, ce să mai vorbim?! Dacă prindeai „un loc în faţă”, în primele rânduri, la „Tănase” sau la „Comedia”, ţi se revărsau în cap, ca o avalanşă şi ca un vuiet, replică de replică. „Asta e tot ce ne trebuie nouă: bucuria oamenilor, lumina lor din ochi, aplauzele. Asta e viaţa noastră să-i vezi fericiţi, lângă tine”, s-a mărturisit Stela.

Şi ce paradox: o singură dată, o ultimă dată, la despărţire, să nu fie nimeni lângă tine, ca să-ţi odihneşti mâna, pe mâna lui, o clipă, în semn de „la revedere”.

La revedere, Doamnă! Sper să auzi aplauzele mele…

Citește și: