Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2174 vizualizări 24 sep 2017

PSD nu mai e ce a fost la primul descălecat al starostelui Ion Iliescu - mai întâi - în Atena (strada), apoi în Kiseleff, vremuri când în formaţiune, după ejectarea lui Roman şi a lupilor tineri, nu mai cârtea nimeni.

PSD nu mai e un partid-monolit, cu organizatori-aparatcici-comunişti, în care structurile, cristalin organizate, plecau de la „celule” incluse în asociaţiile de locatari, ajungând într-o catenară ideologică, la cel mai înalt for al partidului.

PSD a devenit o asociere de interese, pe diverse planuri, la diverse niveluri. Recte, o asociere de grupări, care interacţionează în funcţie de zona intereselor secante, generând o inevitabilă mişcare browniană, producătoare de apropieri, ciocniri, contopiri, includeri şi excluderi.

PSD a pierdut, în timp, tocmai această forţă de necontestat: disciplina. Când? Odată cu anihilarea lui Iliescu (prin alegeri), competitor la scrutinul pentru şefia partidului - post mandat Adrian Năstase -, alături de Mircea Geoană, luptă câştigată de acesta din urmă, după un joc de culise întreprins de „Grupul de la Cluj”. Un pas înainte, atunci, către modernizarea vechilor structuri. Geoană era un politician tânăr, cu patalama americană, deschidere şi o anume viziune.

PSD a devenit, însă, vulnerabil. Liderul n-a mai beneficiat, în fruntea partidului, de susţinerea necondiţionată a „întregului efectiv”, armat, implicit, de poziţia de „şef al statului” (vezi Iliescu) rămânând la mâna grupurilor de interese (vezi Năstase, vezi Geoană). Iar grupurile de interese au jucat fără scrupule, propunându-l partidului pe Ponta, atunci când „liderul american” s-a dovedit a nu mai fi „convenabil”.

„Preşedinţia de o noapte” a lui Geoană a adus, vrând-nevrând, în prim plan, două personaje: Victor Ponta şi Liviu Dragnea. Primul, aveam să aflăm, defectase – propunându-i lui Geoană inclusiv o strategie finală bazată pe minciună, chiar votând împotriva acestuia, deşi îl reprezentase în campania electorală -, cel de-al doilea arătându-ni-se aproape trist, aproape neconvins, undeva în spatele lui Geoană, în Kiseleff, la momentul „Mihaela, dragostea mea!”.

De atunci, din 2009, de la prăbuşirea lui Geoană şi ridicarea în scaun a lui Ponta, cei doi au devenit, practic, siamezii politicii autohtone, aflându-se, umăr la umăr, în fruntea PSD şi a ţării.

Până în iarna 2015-2016, când s-a produs ruptura. Până când Ponta a demisionat de la conducerea guvernului, după ce demisionase de la conducerea partidului, iar Dragnea îi luase locul, împotriva dorinţei sale, care se numise Rovana Plumb.

Atunci a început războiul.

Tot aşa cum se duce un război în interiorul conglomeratului „Justiţie”, la fel cum se desfăşoară ostilităţile în sânul „Sistemului”, şi în PSD, de vreo câteva luni, lupta este pe viaţă şi pe moarte. Iar toate aceste războaie au fost declanşate de politic şi de interesele acestei clase: indiferent cu ce culoare ideologică vopsim gardul, în spatele căruia se află, mereu, leopardul.

Şi, în cazul PSD, unde nu a reuşise Justiţia, sau unde părea că începe să temporizeze, din „motive strategice necesare”, a împins înainte unul dintre siamezi: Victor Ponta!

De ce?! Din răzbunare, pur şi simplu? Din mustrări de conştiinţă? Din dragoste de partid şi ţară? Din dorinţa celorlalţi?

Personal, cred că Ponta nu şi-ar fi trimis bombardierele în apele teritoriale ale lui Dragnea, dacă în spatele său n-ar fi fost, cel puţin, aceleaşi forţe ca în 2010 şi ulterior. Cu sau fără cojones.

Rămâne să vedem care pe care… 

Citește și: