Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1956 vizualizări 20 feb 2018

Copiii îi trimiseseră, înainte de a ajunge ei înşişi la Vatican, o mulţime de întrebări. Papa îi aştepta cu ele în braţe: “O să încerc să mă descurc cum pot, fiindcă niciodată nu putem răspunde complet la o întrebare care porneşte din inimă. Cuvintele pe care le folosiţi cel mai des sunt <de ce>.  Sunt multe de ce-uri. La unele pot răspunde, la altele nu, doar Dumnezeu poate da un răspuns. În viaţă există multe de ce-uri la care nu putem răspunde. Putem doar privi, simţi, suferi şi plânge”.

Suveranul Pontif primeşte zilnic scrisori de la copii, cu cele mai deconcertante subiecte.  Două cărţi, una publicată în 2015, alta un an mai târziu, au adunat o parte dintre scrisorile copiilor însoţite de răspunsurile Sfântului Părinte. Şi unele şi celelalte sunt de-a dreptul memorabile.

Cel puţin două dintre întrebările orfanilor români, parcă mai trişti decât alţii, sunt devastatoare:

“<De ce e viaţa atât de grea şi ne certăm, de multe ori, între noi? De ce ne minţim? Voi, preoţii, ne spuneţi să mergem la biserică, însă, imediat după ce ieşim, greşim şi facem păcate. De ce-am mai intrat în biserică? Dacă eu cred că Dumnezeu e în sufletul meu, de ce-ar fi important să merg la biserică?>

De ce-urile tale au un răspuns: egoismul, păcatul omenesc. De aceea, cum spui, ne certăm de multe ori, ne minţim, ne facem rău. Tu însuţi ai recunoscut că, deşi ne ducem la biserică, greşim iarăşi, rămânem mereu păcătoşi. Şi atunci, pe bună dreptate, te întrebiŞ la ce bun să mergem la biserică? Foloseşte ca să ne aşezăm înaintea lui Dumnezeu aşa cum suntem, fără să ne fardăm. Aşa cum suntem, fără machiaj. Să-I spunem: Iartă-mă, Doamne, sunt păcătos şi îţi cer iertare, ai milă de mine. Dacă eu  merg la biserică să mă prefac că sunt un om bun, nu foloseşte. Dacă merg la biserică pentru că îmi place să ascult muzica sau pentru că mă simt bine, nu foloseşte. Foloseşte dacă la început, când intru în biserică, pot spune: Iartă-mă, Doamne, Tu mă iubeşti iar eu sunt un păcătos, ai milă de mine. Isus ne spune că, dacă facem aşa, ne întoarcem acasă iertaţi. Mângâiaţi de El, mai iubiţi de El, simţind această mângâiere, această iubire. Şi astfel, încet-încet, Dumnezeu transformă inima noastră cu milostenia Sa şi ne schimbă viaţa. Nu rămânem mereu la fel, ci suntem “lucraţi”. Dumnezeu “ne lucrează” inima, suntem “lucraţi” ca lutul în mâinile olarului. Iubirea lui Dumnezeu ia locul egoismului nostru. Iată de ce cred  că e important să mergem la biserică – nu doar să-L privim pe Dumnezeu, ci să ne lăsăm priviţi de El. Asta cred.  
      
<De ce sunt părinţi care îi iubesc pe copiii sănătoşi şi nu-i iubesc pe cei bolnavi sau cu probleme?>

Întrebarea ta se referă la părinţi, la atitudinea lor faţă de copiii sănătoşi şi cei bolnavi. Ţi-aş spune aşa: în faţa fragilităţii altora, cum sunt bolile, există unii adulţi care sunt mai slabi, nu au destulă forţa ca să suporte fragilităţile. Pentru că ei înşişi sunt fragili. Dacă eu am o piatră mare nu pot s-o sprijin pe o cutie de carton, fiindcă piatra striveşte cartonul. Există părinţi fragili. Să nu vă fie frică să spuneţi asta, să gândiţi asta. Există părinţi fragili, pentru că există mereu bărbaţi şi femei cu limitele lor, cu păcatele lor şi cu fragilităţile pe care le poartă înlăuntru şi, probabil, n-au avut norocul de a fi ajutaţi când au fost mici. Şi  cu acele fragilităţi merg înainte în viaţă, pentru că n-au fost ajutaţi, n-au avut şansa pe care am avut-o noi de a găsi o persoană apropiată, care să ne ia de mână şi să ne înveţe să creştem şi să devenim puternici pentru a învinge acea fragilitate. E greu să primeşti ajutor de la părinţi fragili şi, uneori, noi suntem cei care trebuie să-i ajutăm. În loc de a învinui vieţa  că mi-a dăruit părinţi fragili iar eu nu sunt atât de fragil, de ce să nu schimb acest lucru şi să spun: mulţumesc lui Dumnezeu, mulţumesc vieţii pentru că eu pot ajuta fragilitatea părintelui, încât piatra să nu fărâme cutia de carton. Eşti de acord? Mulţumesc”.

Citește și: