Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1509 vizualizări 2 feb 2018

A fost prea mare uimirea că Bartolomeu Întâiul se înregimentează sub “Ramura de măslin” lui Erdoğan, rugându-se ca sultanul se izbândească în războiul cu kurzii din Siria (a “rezolvat” până azi peste 800).

Patriarhul din Fanar, întronizat în noiembrie 1991 (la doar 51 de ani), e o personalitate excepţională, un mare teolog (specialist în drept canonic), un martor - sinonim cu “martir” în limba greacă, cum bine remarca – al “unei umanităţi pe care neantul o fascinează şi o înspăimână”, urmărindu-şi cu obstinaţie idealurile: comuniunea Bisericilor-surori şi visatul sinod ecumenic, dialogul spre unitatea creştină, sănătatea Pământului.

Încă din urmă cu două decenii, când marele teolog ortodox Olivier Clément a publicat “La vérité vous rendra libre: Entretiens avec le patriarche oecuménique Bartholomée” m-am îndrăgostit de dragostea lui pentru arhipăstorul de pe malul Bosforului.

A vorbit despre Taina Treimii, considerând că Trei e “un număr meta-matematic, identic întotdeauna cu Unul” – şi despre “Dumnezeu ca reciprocitate a iubirii, iubirea celor trei Persoane întoarse una spre Cealaltă, fiecare rămânând în întregime în celelalte prin mişcarea nemişcată, de iubire, a perihorezei”  (unire fără amestecare, separare fără despărţire, n.m.).

Le-a vorbit tinerilor despre iubirea profană: “<Iubire> e un cuvânt dificil, ambiguu, un cuvânt, cum spuneţi dumneavoastră, <cu geometrie variabilă>. Să încercăm să limpezim lucrurile. Freud s-a plimbat îndelung prin subteranele noastre, cu lampa Psyché-ului în mână. Ateismul i–a făcut însă un prost serviciu. A confundat eros-ul cu expresia lui sexuală. Or, aşa cum spune Platon în Banchetul, eros-ul e un elan spre divin care, desigur, se poate exprima şi în viaţa sexuală, dar care, de asemenea, o şi depăşeşte cu mult. Există, de pildă, un eros artistic, un eros teologic şi, mai ales, un eros mistic. Poate singuri monahii cunosc taina iubirii. Prin asceză, ei desprind dorinţa de nevoi, inclusiv de nevoia sexuală, şi o unesc cu elanul nemărginit al Suflului-de-viaţă-dătător, o metamorfozează şi o împlinesc într-o  agápē divină. Agápē este o iubire duioasă şi compasivă, o iubire cu totul personală, dezinteresată – trebuie să avem curajul acestui cuvânt, în ciuda reacţiilor pe care le-ar provoca în rândul nenumăratilor partizani (sau sclavi) ai vulgatei psihanalistice. Un om duhovnicesc a cărui asceză s-a împlinit îi poate întâlni pe ceilalţi ca pe nişte chipuri, dincolo de orice posesivitate carnală sau psihologică. Iar acest lucru e valabil nu numai pentru monahi. Bunătatea şi compasiunea sunt prezente la fiinţe aparent oarecare (de fapt, pentru ochii inimii, nimeni nu e oarecare)”.

Bartolomeu Întâiul a vorbit, vibrant, despre “o Europă fără limite”: “Rădăcinile Europei nu sunt în Europa luată în accepţiunea manualelor de geografie. Zeus a răpit nimfa Europa, ca să o transporte pe continentul căreia aceasta îi va da numele său. De pe ţărmurile Feniciei a răpit-o. În Istanbul, Europa se opreşte oare la Bosfor? Anumiţi istorici vorbesc aici despre o Şregiune intermediară, mergţând din Balcani până la Semiluna fertilă… Principalele texte patristice au fost redactate în Capadocia, în era antiohiană. În raport cu hinduismul, islamul e occidental! În cea mai semnificativă scenă a Fraţilor Karamazov (dialogul între cel care a conceput şi cel care a realizat paricidul), scrierile duhovniceşti ale lui Isaac Sirul  se află pe masă, ca un martor al pierderii şi al mântuirii omului. Or, Sfântul Isaac era un arab de pe ţărmurile Golfului, venit în Irak şi aparţinând Bisericii Răsăritului care pe atunci evangheliza sau urma să evanghelizeze parţial, timp de mai multe veacuri, Tibetul, India, Mongolia şi China (…). Cum să nu evocăm şi explozia modernă a Europei, în care se amestecă elanul misionar, setea de profit, visul de aventură? Între 1492 şi 1520, Europa a marcat cu pecetea sa de neşters Americile. În aceeaşi epocă, misionarii şi negustorii ruşi implantau Europa în Asia profundă, până la ţărmurile septentrionale ale Pacificului – la urma urmei, Irkuţk şi Vladivostok sunt oraşe europene. Astăzi (textul e scris în ultimul an al secolului XX, n.m.), Europa occidentală se unifică penibil în resemnare şi nelinişte. Fără nici o mare viziune despre viitor, fără un mare ideal în afară de acela, pe cât se pare, de a-i apăra pe cei <bogaţi> împotriva <invaziei> popoarelor din Sud, împotriva turbulenţelor  Europei de Est, căci, în ciuda înrudirii culturale a lui Dostoievski şi Soljeniţîn, banul european este prudent (…)”.           

Citește și: