Urangutanul Giovanni Becali

Giovanni Becali a urlat minute în şir la o judecătoare, la Tribunal, apropiindu-se agresiv de ea. Cinci jandarmi au stat cu mâinile în sân, privind istericalele violente. Asta nu mai e demult o ştire, a devenit banal în România. La noi ştirile sunt despre anormalitatea faptului că ninge. În alte state, Giovanni şi-ar fi petrecut probabil noaptea în arest şi ar fi plătit o amendă consistentă pentru sfidarea instanţei.

Boala "urangutanului" îmbogăţit rapid prin trafic, găinării sau afaceri frauduloase cu statul, de a se da în spectacol în văzul cât mai multor oameni are explicaţiile ei psihologice care nu ţin doar de teritoriul României. "Urangutanii" cu bani populează metropole mult mai respectabile decât Bucureştiul, singura diferenţă fiind dimensiunea criminală a activităţii din care au făcut banii.

Plăcerea "urangutanului" român este însă mai ales aceea de a călca omul pe cap, ştiind că nu poate fi atins de vreo consecinţă: juridică, poliţienească sau chiar fizică, "urangutanul" fiind de obicei păzit de gorile mai dezvoltate fizic decât el. Totul derivă din ideea, verificată empiric de multe ori, că pot cumpăra totul cu bani.

Şi de fapt aici este cancerul societăţii noastre, care înfurie pe foarte mulţi români: nu faptul că aceşti "urangutani" există, ci că ei nu sunt pedepsiţi când încalcă legea şi regulile. Că legea şi poliţia stau preş în faţa lor, acceptându-le inexplicabil platoşa formată din bani şi "fală", în timp ce pentru celebrul exemplu al găinii furate sau, de ce nu, al emulilor "Occupy Wall Street", organele devin brusc foarte băţoase.

Pentru unii români, clanul Becali este exemplificarea perfectă a acestei tipologii. Diferenţa dintre Giovanni Becali şi vărul său Gigi este însă de la cer la pământ.

Gigi Becali este absolut un om la locul lui când nu are camerele de filmat pe el şi, dacă eşti atent, poţi distinge în discursul său deseori violent inocenţa omului simplu, provenit dintre oi, care spune lucrurilor pe nume şi nu suportă să tacă atunci când se consideră nedreptăţit. Gigi e un clovn, un histrion căruia îi place să se joace sub nasul camerelor de filmat, însă simţi că isteriile lui nu vor deveni violente. Doar să nu-i furi maşina.

Cu Giovanni, lucrurile stau altfel. El se opreşte să lovească în ultima clipă. El e coleric. Probabil că fărâma de raţiune care îi mai animă creierul în acele clipe îi spune să se oprească, pentru că are martori în jur.

Un singur om a reuşit până acum să-l pună cu botul pe labe pe acest parvenit din lumea bişniţarilor de pe vremea comunismului. Nu a fost un poliţist, nici un judecător, nici vreun interlop mai tare în influenţă decât el. Nu a fost nici măcar un român, şi aici e cheia poveştii.

La turneul internaţional de poker de la Bucureşti, din 2010, o etapă a prestigiosului World Poker Tour, Giovanni a început să facă ce ştie el mai bine: să înjure, să urle şi să ameninţe cu pumnul. Jocul se desfăşura în cazinoul unui hotel de lux din Capitală. Giovanni s-a supărat că unui jucător de la o masă alăturată i se făcea masaj cervical de către o maseuză profesionistă, lucru uzual în turneele de poker care durează multe ore în şir. Din glumă în glumă, Giovanni s-a aprins singur şi a luat foc.

Pentru cine nu ştie, Giovanni Becali este un pasionat jucător de poker. Ca şi în viaţa de zi cu zi, stilul său de joc se bazează pe puterea banilor pe care îi posedă. Este genul de jucător care "te acoperă în bani": îşi permite să piardă mult mai mulţi bani decât ai tu timp să îi iei la masa de joc, iar asta este fatal la poker, pentru ceilalţi jucători, pentru că psihologic vorbind, în poker nu trebuie să-ţi pese de banii pe care îi pui pe masă.

Arbitrul turneului de la Bucureşti a fost agresat şi înjurat de Giovanni Becali, pentru că i-a cerut să nu mai urle. Când "donul" a continuat, arbitrul a cerut eliminarea sa din turneu, conform regulamentului, pentru două ore.

Aplicarea legii l-a făcut pe omul neobişnuit cu această rigoare să izbucnească: a aruncat jetoanele de joc în aer şi s-a dus către arbitru, care s-a ferit în ultima clipă de palma grea a fostului bişniţar. Un bodyguard al turneului a intervenit însă imediat, profesionist, fără să îl atingă cu mâinile pe ilustrul jucător, dar împingându-l cu pieptul. Eliminarea definitivă din turneu a venit de la sine.

Surpriză. Giovanni Becali s-a răsucit pe călcâie şi a plecat imediat, cu coada între picioare, înjurând bineînţeles, dar cedând.

Secretul succesului? Sărmanul arbitru era din Marea Britanie. Dumnealui nu ştia, vezi bine, cine este marele om Giovanni Becali. Dumnealui doar a aplicat regulamentul, legea. Când vor face asta şi jandarmii, poliţiştii şi magistraţii români, poate că atmosfera din România nu va mai puţi aşa de tare a urangutan.

Notă: Orice asemănare între domnul Giovanni Becali şi urangutani este pur întâmplătoare. Urangutanii sunt nişte maimuţe foarte drăguţe şi paşnice, iar domnul Giovanni Becali este un respectabil impresar de fotbal, care şi-a câştigat locul în societatea românească.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine