Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2183 vizualizări 9 nov 2017

Am sperat ca, prin apropierea de suveran, poporul să-şi extragă doza de morală şi principialitate din existenţa acestui rege fără cusur. Se dovedeşte că am sperat prea mult, câtă vreme, însăşi parte a familiei regale şi anturajul acesteia au dovedit că dragostea şi omenia s-au dizolvat în intriga intereselor lumeşti.

Apar de câteva ore, în spaţiul public, diverşi români supăraţi, irevocabil, pe monarhie, invocând „dezamăgiri” de ultim moment, generate de membrii Casei Regale în interiorul lor monarhic. Ca şi când aş spune eu, acum, că m-am despărţit definitiv de Republica Democrată Semi-prezidenţială România, pentru că guvernul Tudose şi parlamentul naţiei, cucerit de majoritatea PSD-ALDE, conduc şi guvernează ţara fără să ţină cont de părerea poporului care i-a ales numai şi numai spre a-l reprezenta vremelnic.

În general, oamenii care înţeleg, oarecum, ce li se-ntâmplă, nu se despart peste noapte de conjuncturi, stări, sentimente şi percepţii, doar pentru că anumite personaje din tablou îşi dau în petic.

Întrucât, mi se pare că tot ceea ce i se-ntâmplă Casei Regale a României de vreo trei ani încoace are legătură doar cu puţini dintre membrii săi, naturali sau prin adopţie, precum şi cu câteva dintre personajele care gravitează pe orbita acesteia.

Ca să revin la „cestiune”, după o perioadă de relativă acalmie în relaţia stat-Rege-Familia Regală - instalată la câţiva ani de la hărţuirea grotescă, pusă la cale de regimul Iliescu - şi după o campanie internaţională de bune oficii, întreprinsă de Rege şi familie, în scopul convingerii ţărilor membre NATO să invite/accepte România în organizaţie, au apărut frământări intestine la palatul Elisabeta.

Motivul îl ştim: existenţa tot mai definită, în îngălatul peisaj autohton, a Principelui Moştenitor Nicolae, care ar fi urmat la tron actualului Custode al Coroanei, Prinţesa Margareta.

Aproape peste noapte, tânărul Nicolae - altfel o persoană cât se poate de carismatică - a devenit, dincolo de personaj, o personalitate creatoare de aşteptări.

Spre deosebire de imaginea ternă a cuplului princiar, Margareta – Radu Duda, prinţul începuse să decupeze pe fundalul cam nepopulat al Curţii, o imagine mult mai vie. Mult mai conturată.

Până în luna august, 2015, când ansamblul este detonat cu foc de artificii.

Nicolae îşi pierde, intempestiv, statutul de alteţă regală şi urmaş la tronul României – este dezmoştenit, îndepărtat, desfiinţat, anihilat.

Apar diverse zvonuri privind actele „grave” de imoralitate ale tânărului aventurier, se vorbeşte despre dezamăgirea Regelui, a familiei, mă rog, a întregii distribuţii. Cu toţii se leapădă de „Satana”.

Fără, însă, ca Satanei să i se explice - aşa cum fac oamenii, între ei, cu exemple şi argumente - necesitatea demersului radical, impus, zice-se, de fostul suveran, în urma informării făcute de un grup „cam” ocult, campat în sufrageria Regelui.  

Lumea a vorbit atunci – fără a clama ruptura scârbită de Familia Regală, recte de monarhie – despre o moralitate necesară. La rândul meu, am scris la acea vreme, că dincolo de orice, un suveran trebuie să vină la tron – oricând (sau dacă) se va întâmpla asta - curat şi luminos. Şi rămân la această părere.

Ceea ce s-a întâmplat, însă, zilele trecute la Aubonne, Elveţia, la reşedinţa Regelui României, nu are nimic de-a face cu cele vorbite mai sus.

Nicolae, astăzi un civil exclus din linia monarhică, un tânăr perfect nealiniat, din voinţa Casei, a încercat, în calitate de om/muritor/nepot să-şi ia rămas bun, decent şi creştineşte, de la bunicul său, un rege între regi, şi el ajuns, împărtăşit şi fără de coroană, la porţile Dumnezeirii.

Un atare gest, încărcat de emoţie şi morală – dincolo de toate imoralităţile lumii şi ale caselor regale – nu i-ar fi putut interzice niciun om zdravăn la cap, nici regelui, nici prinţului. Nici bunicului, nici nepotului; niciunuia dintre cei doi copii ai lui Dumnezeu.

Cum să-ţi permiţi, într-o lume ridicată pe cea mai cumplită lipsă de morală, să împiedici întâlnirea din urmă, între doi bărbaţi prin care curge acelaşi sânge, aceeaşi şoaptă, aceeaşi viaţă, dată de unul, celuilalt, invocând o presupusă lipsă de morală a celui mai tânăr? Cum să-i obligi să se desparte ne-mpăcaţi, cu sufletul împovărat?

Cu ce îndrăzneală poate face un membru, prin alianţă, al Familiei Regale, o plângere la poliţie, împotriva unui membru natural al familiei, pe motiv că ultimul a cerut/a pretins să-i mai fie aproape, câteva clipe, celui care stă să plece, omul lângă care a crescut, în iubire şi demnitate?

În general, n-am aprofundat în exces ceea ce am considerat ca fiind, la vremea respectivă, o interpretare de culoare a evenimentelor din 2015 – discuţiile despre implicarea serviciilor în evenimente, cu scopul pervers al îndepărtării de la linia de succesiune a unui personaj „periculos” pentru democraţia originală, cu potenţial real în redeşteptarea interesului faţă de monarhia constituţională.

Absurdul celor întâmplate, zilele acestea, la Aubonne, mă face să devin mult mai circumspect şi mai atent la temă.

Citește și: