Publicat

1

aprilie

2013

20:03

16381

vizualizări

Visează blocării pisici electrice?

Visează blocării pisici electrice?

Ca să povestească despre natura umană în contextul societăţii tehnologice, Philip K. Dick imaginează o întunecată lume a viitorului în care toate speciile de animale de pe Pământ au dispărut, exterminate de specia homo sapiens. Oamenii au acum pisici, papagali şi câini artificiali, electronici. Cum deosebeşti un om de un android de ultimă generaţie? Măsurându-i reacţia emoţională la evocarea violenţei faţă de animale reale, vii. Omul empatizează cu animalul, androidul nu,  el poate, cel mult, să viseze oi electrice.
     Idee singulară în cinemaul românesc,  şi Adrian Sitaru foloseşte făpturile neomeneşti – un câine, o pisică, un iepure, un porumbel, o găină ... – ca fixator şi revelator al umanului, nu într-un viitor distopic, dar în România de la bloc a zilelor noastre.  La fel ca în Dick, în „Domestic”-ul lui Sitaru animalele tulbură automatismul cotidian al vieţii unor oameni obişnuiţi.
     Totul în jurul blocărilor, telefonul mobil, computerul, televizorul, toate obiectele dintr-un apartament, hrana din frigider, mobila din bucătărie şi dormitor, foarte asemănătoare cu ce se poate vedea în oricare alt apartament din bloc,  le imprimă un comportament standardizat, replici standard, reacţii pe cât de gălăgioase, pe atât de mecanice.
     Animalul – viu, nongeometric, imprevizibil, vulnerabil – îi sileşte pe administratorul de bloc, pe soţia lui, pe un tânăr care împuşcă francul, pe tatăl care se înţelege greu cu propriul său copil să abandoneze prefabricatele verbale şi gestuale, să-şi întrebe sufletul ce e de făcut – sufletul de care s-au obişnuit să facă abstracţie.
     Cine sunt eu cu adevărat? e o întrebare de care mai toţi oamenii fug, se fac că n-aud, o acoperă cu un banc sau o „cugetare” – atunci când cel care întreabă e o fiinţă umană,  fie şi tu însuţi. Dar când iepurele sau porumbelul te întreabă fără cuvinte cine eşti, n-ai cum să mai fugi.
     Animalele mici, de casă, sau de aiurea, sunt purtătoare de metafizic în materialismul vulgar şi palavragist al scării de bloc româneşti.
     Sunt psihopompe, însoţesc sufletul mortului în drumul către lumea cealaltă şi îi păstrează amintirea în sufletele celor vii – motăniţa cu ochi albaştri Ţiţi.
     Sunt apotropaice, ţin răul departe de om câtă vreme sunt în viaţă – găina tăiată în cadă de fetiţă, iepurele drag băieţelului, gătit pentru masa de Crăciun.
     Sau, deşi nu vorbesc, pot mijloci comunicarea între oameni apropiaţi şi înstrăinaţi, întru mântuirea lor – vietăţi intercesoare, porumbelul.
     Cu această multiplicare la lungmetraj a excepţionalului său scurt „Colivia”, Adrian Sitaru întăreşte marca originală pe care o aduce în filmul românesc. Nuanţă a sentimentului, delicateţe, fineţe, precizie, frumuseţe mignonă a secvenţei cinematografice. Sculpturi psihologice în bobul de orez cumpărat de la hypermarket.
     Un singur lucru i-a ieşit mai slab în acest „Domestic”:  paradoxal, chiar „Colivia”, acum episod, remake cu Gheorghe Ifrim  şi Ioana Flora în locul lui Adrian Titieni şi Clara Vodă. Nu din vina actorilor, porumbelul nu mai e fermecat, nu ne mai ridică pe aripile lui fragile deasupra blocului sărăcăcios – e doar o pasăre bolnavă.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
S-a dat de gol Viktor Orban? FOTO INCREDIBIL | Gestul făcut de premierul Ungariei în timpul vizitei în România

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info