Voinţă politică de doi bani

Cu tot răpăitulul asurzitor care anunţă ghilotinarea guvernului pentru nesupunere, sunt şanse mici ca profesorii să-şi primească salariile mărite până la sfârşitul anului. Moţiunea de cenzură depusă de PD-L şi susţinută doar de PRM şi de reprezentanţii minorităţilor altele decât cea maghiară este o acţiune pur demagogică, fără nicio consecinţă asupra ordonanţei care împinge majorarea lefurilor până de ziua păcălelilor, 1 aprilie. Inutilă pentru dascăli, moţiunea nu are alt scop decât de a demonstra că partidul prezidenţial merge până în pânzele albe cu apărarea celor defavorizaţi, fiind, în consecinţă, singurul care merită voturile sutelor de mii de bugetari, aflaţi pe treptele de jos ale salarizării. Premierul Călin Popescu Tăriceanu tratează cu dispreţ demersul pedelist: ştie că nu va trece fără voturile PSD (care, sub pretextul că s-ar dori amânarea alegerilor, nu subscrie la un act politic pe care îl consideră, de fapt, ridicol) şi, oricum, darea sa afară cu două săptămâni înainte să plece singur îl lasă rece. Ceea ce va arăta unde se opreşte populismul şi unde începe voinţa politică a partidelor va fi votul la ordonanţa de urgenţă, care îngheaţă salariile până în aprilie. Or, din experienţele de până acum, se ştie că atunci când populismul atinge cotaţii foarte înalte, voinţa politică este de doi bani.

Cu excepţia PNL, celelalte partide parlamentare se declară dornice să anihileze infama ordonanţă, care nesocoteşte dorinţa profesorilor, a Legislativului, a preşedintelui ţării şi a Curţii Constituţionale. Entuziasmul declarativ ar trebui însă urmat, imediat, de fapte: săptămâna viitoare să înceapă şi să se şi termine discuţiile în Parlament asupra ordonanţei, după care amândouă Camerele s-o respingă prin vot. Dacă nu ar fi decât obişnuita lentoare a aleşilor – depăşită doar când vine vorba de propriul lor interes – şi tot ar avea nevoie de o lună ca să străbată toate etapele. Însă, acum, este campanie electorală, parlamentarii se războiesc în colegii şi numai strânşi cu arcanul vor veni să facă cvorumul de şedinţă în Casa Poporului. Îşi închipuie cineva că vor da fuga la Bucureşti, la chemarea lui Ilie Sârbu, noul preşedinte pesedist al Senatului, sau că liberalul Bogdan Olteanu, şeful Camerei Deputaţilor, se va grăbi să-i adune?! Este îndoielnic chiar că PD-L şi PSD – autorul majorării disproporţionate, retras, astăzi, într-o atitudine demnă, de spectator dezgustat de bâlci – îşi vor mobiliza toţi parlamentarii, pentru a evita surprizele. Jocul se desfăşoară pentru alegători, dar miza lui o constituie viitoarea guvernare. Niciun partid care aspiră să guverneze nu vrea să moştenească, odată cu Palatul Victoria, corul revendicărilor şi protestelor sindicale, potenţat de legea salarizării profesorilor. După alegeri, când situaţia se va stabiliza politic, reprezentanţii acestora vor fi invitaţi la „o cafea” de viitorul ministru al Educaţiei sau de preşedintele României şi se va căuta o soluţie redimensionată „după buget”, care să reducă, automat, pretenţiile celorlalte categorii de bugetari şi să nu bage în corzi, din punct de vedere financiar, noul Executiv. Subiectul „salarii şi criză” va domina însă campania electorală, iar pentru protagoniştii ei nici nu este bine să se stingă. În asemenea vremuri de retorică inflamată şi tulbure, voinţa politică nu poate fi decât mărunţiş.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine