Publicat

26

decembrie

2016

18:50

2061

vizualizări

Are 90 de ani şi e campioană mondială de veterani la 10 km marş. Elena Pagu: „Unii îşi fac cruce când mă văd şi-şi spun: uite-o cum aleargă în loc să meargă la biserică!”

Pe aleile unui parc din cartierul bucureştean Vitan, Elena Pagu ne demonstrează, după cum chiar ea susţine, că se poate trăi foarte bine şi la 90 de ani, fără medicamente. Mai mult de atât. Se poate chiar face sport, dar nu oricum, ci câştigând medalii de aur. Într-una dintre cele mai tehnice probe ale atletismului: marşul. La sfârşitul lunii octombrie, în Perth, Australia, Elena Pagu reuşea să câştige medalia de aur în proba de 5 şi 10 km marş. Nu sunt singurele medalii. Doamna Pagu are distincţii ce datează şi din 1991, dar şi mai îndepărtate. Le ţine pe toate expuse în holul casei sale, pe rafturi. În vitrina din sufragerie strălucesc în lumina soarelui o mulţime de trofee. Are pe măsuţa dintre fotolii, acoperită cu milieuri, cartea "Născuţi pentru a alerga", de Christopher McDougall. Titlu parcă inspirat din povestea doamnei de 90 de ani. De-a lungul discuţiei pe care Elena Pagu a purtat-o cu ProSport, aceasta ne-a dezvăluit că toate întâmplările din viaţă au direcţionat-o către mişcare, că s-a apucat de alergat cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie, încercând să scape de o depresie, dar şi că pentru un vârstnic este esenţial să aibă mereu ţeluri de atins. O poveste de viaţă impresionantă, plină de dinamism.

Are 90 de ani şi e campioană mondială de veterani la 10 km marş. Elena Pagu: „Unii îşi fac cruce când mă văd şi-şi spun: uite-o cum aleargă în loc să meargă la biserică!”

Pe aleile unui parc din cartierul bucureştean Vitan, Elena Pagu ne demonstrează, după cum chiar ea susţine, că se poate trăi foarte bine şi la 90 de ani, fără medicamente. Mai mult de atât. Se poate chiar face sport, dar nu oricum, ci câştigând medalii de aur. Într-una dintre cele mai tehnice probe ale atletismului: marşul. La sfârşitul lunii octombrie, în Perth, Australia, Elena Pagu reuşea să câştige medalia de aur în proba de 5 şi 10 km marş. Nu sunt singurele medalii. Doamna Pagu are distincţii ce datează şi din 1991, dar şi mai îndepărtate. Le ţine pe toate expuse în holul casei sale, pe rafturi. În vitrina din sufragerie strălucesc în lumina soarelui o mulţime de trofee. Are pe măsuţa dintre fotolii, acoperită cu milieuri, cartea "Născuţi pentru a alerga", de Christopher McDougall. Titlu parcă inspirat din povestea doamnei de 90 de ani. De-a lungul discuţiei pe care Elena Pagu a purtat-o cu ProSport, aceasta ne-a dezvăluit că toate întâmplările din viaţă au direcţionat-o către mişcare, că s-a apucat de alergat cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie, încercând să scape de o depresie, dar şi că pentru un vârstnic este esenţial să aibă mereu ţeluri de atins. O poveste de viaţă impresionantă, plină de dinamism.

Să o luăm cu începutul pentru că observ în spatele dumneavoastră că aveţi o mulţime de premii şi medalii. Ce v-a determinat să începeţi să alergaţi şi la ce vârstă?

Cum să vă spun... Eu am avut un fond de mişcare. De la 12 ani, cam aşa, am făcut şase clase complementare acolo unde am locuit, la Dumbrava Roşie în judeţul Neamţ. Pe urmă, nefiind capabilă să lucrez la câmp, părinţii m-au dat şi am făcut un liceu. De la Dumbrava Roşie până la liceu era o distanţă de şapte kilometri. A venit războiul, n-am vrut să stau la gazdă. Sunt un tip foarte voluntar şi puţin cam coleric, probabil. Am mers pe jos şapte kilometri dus, şapte întors. Liceul se făcea opt ani. Opt ani am făcut acest lucru fără să stau la gazdă o zi. Pe furtună, pe căldură, pe tot ce vrei. Şi, bineînţeles, că asta mi-a creat un fond de mişcare.

Şi apoi?

După aceea am stat un an acasă, am vrut să fac artă dramatică. Pe urmă m-am făcut funcţionară, dar ca funcţionară... Era trecerea aceea la comunism, un fel de dictatură. Unei femei de 19 ani, un şef putea să-i ceară să vină să ia nişte situaţii noaptea, la telefon, să facă nişte lucruri care o puneau într-o situaţie foarte delicată. Eu i-am spus unui şef de al meu 'Eu nu mai rămân aici, mă fac tractoristă', iar şeful meu, care era un basarabean, îmi spune mie 'Măi, femeia frumosa, tu nu poţi să fi tractoristă, tractorist e o treabă grea. O să apară şcolile ca ciupercile'.

Şi ce-aţi făcut?

A apărut o şcoală la Satu Mare, de surori, de ocrotire. De cadre medicale. Dar pentru că cererile erau puţine, erai acceptat şi cu patru clase primare. Eu am ales specialitatea de ocrotire, care presupune profilaxie. Pentru copiii mici, de la naştere şi până la trei ani. Şi m-am dus la Satu Mare. Acolo, colegele mele erau foarte divers şcolite şi am început să le explic, după planşă şi mulaje, tot ce puteam să le explic pentru a înţelege fiecare după pregătirea şi posibilităţile de acumulare. Când au văzut că eu fac asta şi sunt binevoitoare mi-au dat, imediat, o jumătate de normă ca instructoare. După aceea am făcut şcoala şi m-am făcut asistentă de ocrotire. 14-15 curse pe zi, pe teren, în Satu Mare. Eu mergeam cu un doctor care răspundea de o circumscripţie şi avea şi în afara oraşului teritoriu. M-a mai dus el pe bicicletă cât m-a dus până acolo, dar la un moment dat mi-a spus 'Nu te mai duc pe bicicletă. Îmi gâdilă părul la nas şi eu nu te mai duc pe bicicletă'. 

Când mă vedeau pe mine alergând, îşi făceau cruce şi ziceau: Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică. Ce e cu asta?

Care a fost momentul în care v-aţi hotărât să mergeţi la competiţii?

Am făcut asta 34 de ani cu dăruire, cu conştiinţă. Un cadru sanitar, dacă nu are conştiinţă profesională trebuie plătit să stea acasă. Eu am mai şi chiulit, dar nu mi-au rămas treburi pentru care să-mi fac mustrări de conştiinţă. Mi-am facut datoria 34 de ani. Când am ieşit la pensie, la 55 de ani, am stat câteva zile acasă, iar după aceea am fost repede la direcţia sanitară şi am făcut cerere să mă repună în serviciu, să muncesc până la 57 de ani. Totuşi a trebuit să ies la pensie, am ieşit şi mi-am pus casa la punct, prin sertare, peste tot... Ce să mai fac? Între timp mi-a murit şi soţul, am stat cinci ani singură. Ce să mai fac? Am făcut un sindrom depresiv uşor, de început, şi am zis 'Mă apuc de alergat'. Întâi am alergat. Alergam pe marginea unei păduri, mă întâlnea lume cunoscută şi când mă vedeau că alerg îşi spuneau 'A înnebunit madamme Nichifor. Uite-o, aleargă de nebună'. Până când, probabil că lumea, nu ştiu ce se gândea atunci, dar nu era obişnuită cu stilul acesta de activitate. M-am mutat la Bucureşti, am intrat într-un colectiv de alergători, şi încet-încet am început să cutreierăm pământul. 

Vă spun este vorba de o activitate care te obligă şi la o preocupare de ordin psihic. Aştepţi ceva, speri ceva, doreşti ceva. Şi la o activitate fizică, una care te serveşte şi din celelalte puncte de vedere: somatic, biologic şi social. Vezi anumite lucruri, te mai informezi, mai faci şi puţin turism. Eu am văzut cele mai mari muzee. Şi nu o dată. Acum nu ştiu ce o să mai fac, vă spun sincer. Ieri am alergat şi am luat cu mine o persoană care are un sindrom ce o obligă să se îmbete câteodată. Dar nu este o alcoolică. Uneori e bine să se îmbete (n.r. Dipsomanie). Eu i-am spus: „Am să te iau cu mine, mă ţin de tine şi ai să uiţi de treaba asta în timp. Sau, în orice caz, se va repeta la distanţă mai mare de timp”. Şi am alergat cu ea. Ea a mers la un tempo de rulaj, eu m-am dus mai repede înaintea ei. 

Cum vă percepe lumea? Ce spune când vă vede, la o vârstă atât de înaintată, pe stradă alergând?

Tradiţia noastră este mai nouă faţă de alte ţări. De exemplu, în Cehoslovacia când te vedeau că alergi, lăsau coşurile de la piaţă jos şi te aplaudau. La noi, când mă vedeau pe mine alergând pe cărările noastre, că nu numai pe şosele şi în parcuri alerg, îşi făceau cruce şi ziceau: „Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică. Ce e cu asta?”. La început, acum, când această mod de viaţă a fost prezentat, mai aplaudă. Lumea a început să mă cunoască. În tramvai vine şi îmi spune încetişor ”V-am văzut la televizor”. Pe urmă vine unul care vorbeşte mai tare, are şi el ceva de spus. Nu e chiar comod, dar sunt, totuşi, bucuroasă că lumea a început să înţeleagă eficienţa mişcării.

Cum reuşiţi să fiţi atât de perseverentă? Ce vă face să vreţi în continuare să alergaţi?

În primul rând, am convingerea că starea mea se datorează, în foarte mare măsură, mişcării. Am această convingere, fără niciun fel de comentarii. Dar, să nu credeţi că eu nu fac un efort destul de mare să mă ridic din pat la 6:30, să-mi fac ceva uşor de mâncare, să gust ceva, să mă îmbrac şi să plec. Sau să mă duc până la Padurea Băneasa. Vara, neapărat. Acolo sunt distanţe măsurate. Una este de 2 km jumătate, nu este nici foarte multă lume.
 
Şi din acest motiv faceţi antrenament dimineaţa? 

De asta eu fac aceste antrenamente dimineaţa. Pentru că intervin şi alţi alergători, cărucioare cu copii, oamenii care se plimbă. Fac şi aici, lângă parcul meu, dar aici fac numai seara. Nu ştiu cât măsoară parcul, dar cred că în jur de 300 de metri turul. Fac cam 15 tururi. Le număr. Mă duc dimineaţa, nu pot merge după-masa. Dacă am alergat dimineaţă, eu pot să fac orice activitate în casă. Dacă am lucrat în casă ceva şi vreau să mă duc să alerg, nu mai pot. Nu-mi vine. Nu-mi mai vine să plec şi să mă mişc. Eu trebuie să fac un efort de voinţă, în primul rând. E prima condiţie. Să nu devii leneş. Pe urmă, să fii atent cu ceea ce mănânci. Să nu te gândeşti numai la carne şi, eu ştiu la mai ce. Nu se poate. Trebuie şi vegetale şi crude care au vitamine. Odihna... La vârsta de 90 de ani există un somn biologic de patru, cinci ore pe noapte.

Spuneaţi că lumea care vă vede pe alergând vă consideră prea bătrână pentru acest lucru. Dumneavoastră cum vă simţiţi?

(râde) Ce să vă spun... Se spune că tinereţea este o stare de spirit, dar bătrâneţea ce o fi oare? Eu nu mă simt chiar aşa de bătrână. Ăsta e adevărul. Dacă nu mă doare nimic, dacă mănânc de trei ori pe zi, cam raţional. Nu mai am aşa un apetit... La 90 de ani nu prea îţi vine să te apuci să mănânci, cu un apetit provocator. Trebuie să mănânci pentru că trebuie să te hrăneşti. Atunci, o alimentaţie diversificată, raţională şi cu grijă. 

CITEŞTE CONTINUAREA ÎN PROSPORT

 

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Veste neaşteptată primită de Simona Halep pentru US Open: ”Avem de rezolvat nişte probleme judiciare!”

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info