Bomboanele Bucuria merg mai departe

Bomboanele Bucuria merg mai departe

La fabrica Bucuria, Stalin şi-a comandat tort, iar Brejnev a căzut în ispita bomboanelor

Forastero, bomboana de lux a Basarabiei, se fabrică manual, cu polonicul, în vase mici ca cele din bucătărie

„Lămâiţa mi-a rămas cea mai dragă bomboană. Eram copii, şapte fraţi, stăteam în satul Frumuşica. Mama ne cumpărase o cutie de bomboane de la Bucuria şi o ascunsese de noi sus, pe sobă, să ne-o dea de Paşte. Dar noi am dibuit-o, săream pe pat ca să ajungem până sus, la bomboane. Mânca fiecare pe furiş, azi una, mâine alta, până când, de Paşte, a mai rămas o singură Lămâiţă. Am furat-o chiar eu. Ce mai chelfăneală ne-a tras atunci mama!”, ne povesteşte Victor Patraş.

Culmea, acum lucrează la Bucuria şi a ajuns chiar şeful secţiei unde se fac Lămâiţele. E aproape bunic, dar tot ar mânca în fiecare zi ceva dulce.
În Basarabia, fabrica Bucuria de la Chişinău este ca un brand de ţară. S-a înfiinţat în ‘46 şi până acum nimic n-a reuşit să o doboare, nici crizele, nici sărăcia, nici comunismul. Este societate pe acţiuni, iar majoritar este un investitor rus. În fiecare zi, la magazinele Bucuria este o întreagă isterie. Cozi lungi, cum se făceau pe vremuri la alimentara: vin turişti de toate naţiile, să ia acasă, la pachet, ciocolate şi caramele, başca moldoveni bunici care, de 62 de ani, se tot îndoapă cu „bucurii”. Ingredientele dulciurilor nu sunt secrete. Cu toate astea, nimeni nu-şi explică de ce bomboanele astea au bătut deja multe alte dulciuri occidentale, mai frumos ambalate şi mai scumpe.

Pe forumurile din România, despre Bucuria se vorbeşte cam aşa: „Nu ştiu ce au bomboanele alea, dar, dacă mănânci o singură dată, nu le mai poţi uita”. În ‘94, fabrica a primit Trofeul Centrului European de Cercetări din Bruxelles, plus că mai are o grămadă de alte premii: Medalia de Aur în Rusia, insigne de aur şi 9 premii la Expoziţia Internaţională de Dulciuri de la Kiev. Se mai spune că Stalin ar fi comandat aici un tort, iar Brejnev nu s-a putut abţine nici el să guste câte ceva. 

Torturi făcute cu tehnici de Ikebana

Din cele 300 de specialităţi fabricate aici, bomboanele Forastero sunt considerate de lux. Se fabrică manual, ca operele de artă, în cantităţi mici (câte 5 kile pe zi), ca acasă, în bucătărie, cu polonic din lemn şi oale mici, atât cât să faci o ciorbă în ele. Iar crema se picură încet, din vârful degetelor – poate să fie din nucă verde, din zmeură naturală, deshidratată sau din frunze de trandafir proaspăt. Reţeta trebuie că e secretă, din moment ce conducerea fabricii nu ne permite să intrăm în ateliere. Maria, bombonier de 37 de ani, ne povesteşte: „Avem nişte forme de metal în care turnăm ciocolata, la 31 de grade. Apoi se face crema, în oală – eu fac cam trei kilograme de cremă pe zi.

Totul trebuie să fie foarte proaspăt, altfel nu iese bun. Azi se fac bomboanele, azi se ambalează, azi pleacă din fabrică. Pe lângă Forastero trebuie să stai tot timpul în picioare, ca pe lângă nişte copii. Dar eu visam de la 5 ani să fac dulciuri”. 350 grame de Forastero Exclusiv costă 173 de lei moldoveneşti (cam 60 de româneşti). Maria este rusoaică get-beget, cuvintele româneşti le înţelege, dar nu le poate articula. Oricum, în secţie se vorbeşte mai mult ruseşte.

Cofetăreasa Larisa, creatoarea de torturi unicat, tocmai a împlinit jumate de secol de Bucuria. Şi ea este tot rusoaică şi nu rupe deloc româneşte. Torturile ei parcă sunt vii – sculptează în ciocolată şi în creme chipuri de oameni, crenguţe de măceş, pomi înfloriţi, covoare de frunze galbene, floarea-soarelui. Are 67 de ani, este vopsită blond, iar pe sub halatul alb poartă bluză roz, de adolescentă. „Mănânc în fiecare zi dulciuri, şi tot nu mă satur. Nu mi se face rău niciodată. Am studiat Ikebana şi acum aranjez torturile după regulile ei”, ne spune. La un tort mai complicat meştereşte câteva zile. Un kilogram costă cam 250 de lei moldoveneşti.

Bomboane pentru cosmonauţi şi înalţi demnitari

Dulciurile sunt botezate moldoveneşte: Vişinele, Răcuşori, Fulguşor, Licurici, Cheiţa de aur, Nouraş, Izvoraş,  Do-re-mi, Ciobănaş, Bucurel, Veveriţa, Ursuleţ, Spicuşor, Iepuraş, Telefon mobil, Succes, Aricei, Veverel etc. Dealtfel, aşa s-a şi înfiinţat fabrica, prin unirea a două cofetării. Una aparţinea lui Sava Garaguli, cetăţean român de naţionalitate rusă. Dora Goldştein, angajată la Garaguli, povesteşte într-un volum despre istoria fabricii: „Lucram numai iarna, munca era sezonieră, ciocolata o aşezam afară, în forme speciale pe zăpadă. Ca să nu fure, vinerea, Garaguli le dăruia muncitorilor pachete mari de bomboane şi bani în plic. Toată munca era manuală, iar femeile în vârstă înveleau bomboanele”. O altă cofetăreasă, Maria Mitrova, îşi aminteşte: „La dropsuri, puneam într-un cazan mare toată masa de caramelă, care se fierbea pe o plită ţărănească, în care făceam focul cu cărbuni”.

Aşa-zisa caramelă clocotea la lumina lămpilor cu gaz, într-o clădire fostă garnizoană militară. „Am venit la fabrică în ‘52, aveam cincisprezece ani. Odată, ne-au adus în secţie un mixer, era destul de complicat pentru noi, nu ştiam să lucrăm cu el. Îl lăsam şi lucram tot manual, turnam bomboanele cu pâlnia, câte 25 de kilograme pe zi. Atunci, se vindeau bomboanele Kievskaia pomadka, Mişka Kosolapâi, Mişka na severe”. Dora Goldştein a lucrat chiar în secţia unde, spune ea în acelaşi volum, „se făceau bomboane pentru demnitarii de rang înalt şi pentru cosmonauţi”. A fost prima lucrătoare care a primit distincţia „Meşter – mâini de aur”.

În ‘88, tot ce era mai bun pleca la ruşi

Dumitru şi-a petrecut toată viaţa la Bucuria. „Nu era importantă naţionalitatea, ci omenia. Ne ajutam, iar la onomastici cântam, dansam, ne botezam copiii unii altora, evreu la moldovean, moldovean la bulgar şi tot aşa (...). Era anul ‘46, după război, când lumina electrică se dădea doar câteva ore. Sâmbăta făceam ordine şi văruiam secţiile. Odată, un flăcău s-a îmbrobodit şi văruia în rând cu fetele. Apoi au început să se joace, băiatul a luat căldarea, ca să se răzbune pe fetele care-l zădăreau şi rezultatul a fost că... toată căldarea a fost turnată pe director”. Eugenia Chiriac a fost inspector, în ‘88. „Erau 3.500 de angajaţi şi lucrau în trei ture. Lucrul clocotea, în adevăratul sens al cuvântului. Produsele erau luate direct de pe banda rulantă şi transportate cu camioanele la gară. Acolo plecau în vagoane direct în fostele regiuni URSS: Orenburg, Saratov, Krasnodar, Omsk, Tomsk, Soci, Mineralinâie-Vodî, Mahacikala. În Moldova rămânea doar o mică parte, iar noi simţeam acest deficit de bomboane”, zice ea. 

Acum, Bucuria are 1.500 angajaţi, fabrică zilnic câte 27 de tone şi exportă lunar 150 de tone de dulciuri. Marfa merge în SUA, Canada, Ţările Baltice, Germania, Grecia, România, Israel, Cehia, Bulgaria, Bosnia, Ucraina, Iordania şi Estonia. O parte din materia primă vine tot de afară – grăsimile sosesc din Danemarca, iar piureurile din fructe şi laptele condensat, din Bielorusia.

„La dropsuri, puneam într-un cazan mare toată masa de caramelă, care se fierbea pe o plită ţărănească, în care făceam focul cu cărbuni”  -  Maria Mitrova, cofetăreasă
 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine