Când cercetaşii însemnau ceva

Când cercetaşii însemnau ceva

Cel mai bătrân cercetaş din România are în spate 90 de ani de poveşti. Nicolae Decuseară a crescut pe vremea când cercetaşii erau consideraţi eroi: „Tatăl meu, care făcuse studiile în Franţa, era căpitan şi era translatorul generalului Berthelot, a fost martor la un moment istoric de mare semnificaţie. După ce primele trupe româneşti au intrat în Ardeal şi am crezut că suntem victorioşi, Austro-Ungarii au dat toate trupele româneşti înapoi, au cucerit şi Ţara Românească şi au obligat ca toată România să se retragă în Moldova. La Mărăşeşti, Berthelot urmărea mişcarea trupelor şi era favorabilă nemţilor. Era un moment de cea mai mare restrişte morală a neamului românesc, în care armata nu mai avea soldaţi. Atunci generalul român care îl însoţea pe Berthelot a spus: «Bagă acuma ultima rezervă. Pe cercetaşi». Berthelot, care venea din Franţa, se aştepta să vadă nişte puşti, nişte mititei. Ăştia erau nişte vlăjgani – 400 de oameni care fuseseră înlocuiţi de cercetaşi. Ăla care era la macaz a fost înlocuit de un cercetaş şi omul de la macaz a venit în armată. Altul, care era frânar, că pe vremea aia nu exista frână centralizată, a plecat din postul de frânar, fiind înlocuit de un cercetaş şi-a intrat şi el în armată. Unul care era poştaş – de asemenea. Adică munci pe care le putea face şi puştimea asta. Au eliberat 400 de oameni maturi, cu care s-a format un regiment, care-a participat la linia Mărăşti-Mărăşeşti, unde românii au rezistat formidabil”.

Deşi războiul era în toi, dimineaţa, când cercetaşii se duceau la munca de frânar sau de sanitar plecau în formaţie cântând, încât chiar şi bătrânii, încurajaţi de atitudinea lor eroică îşi spuneau: „Noi nu putem muri dacă avem astfel de tineri entuziaşti”. O parte dintre ei au murit, mai ales cercetaşii sanitari, care în timpul epidemiei de tifos exantematic, îngrijindu-i pe cei cu tifos, s-au îmbolnăvit şi ei. Ecaterina Teodoroiu a fost şi ea de-a lor.

Apoi s-a lăsat pacea pe pământ şi „când am împlinit eu 7 ani, bunicu a venit la Bucureşti cu un costum de cercetaş şi-a spus: «Măi, dacă vrei să fii om de isparvă şi stimat de toată lumea, fă-te cercetaş ca şi mine». Şi de-atunci am devenit cercetaş”.

La vârsta la care alţi copii buchiseau primele litere din alfabet „noi învăţam să ne orientăm după o hartă sau cum să trecem un râu. Foarte interesant. Trecea întâi un unul mai solid, mai mare decât noi, legat cu o frânghie de brâu. Capătul ei rămânea pe malul ăstalalt, el trecea râul şi ghidaţi de funie, treceam şi noi unul câte unul”.

Geografia a învăţat-o bătând ţara cu piciorul şi cu fapta bună: „Noi obişnuiam ca în satul unde ne duceam, să facem un fel de inventar al caselor cele mai ponosite din sat. Apoi o echipă de băieţi mai mari şi mai pricepuţi, ne puneam să reparăm casa unui neajutorat. Până la sfârşitul taberei, o casă care era nelocuibilă, noi am făcut-o să fie locuibilă, că bătrâna plângea şi nu se mai putea opri. Când am plecat, i-am lăsat tot ce aveam bun la noi: sandwichuri, brânză, roşii, mâncare, alţii îmbrăcăminte, Era în anul 1932, în zona Suceava”.

În acelaşi an, cercetaşi din toată lumea s-au adunat la jamboreea (n.r. adunare de prieteni-termen cercetăşesc) de la Sibiu. La aşa o adunare, fiecare din noi trebuia să facă o faptă de vitejie din faptul că venea acolo. Adică nu luam trenul şi alţii care aveau maşină, veneau cu maşina. Nu. Dacă puteţi să credeţi, unii cercetaşi au venit la Sibiu mergând pe crestele Carpaţilor. Au mers din creastă în creastă, de la Suceava până în Sibiu. În felul ăsta noi dovedeam că suntem viteji şi că avem voinţă. Noi am plecat cu bicicletele la Sibiu. Şi pe vremea aceea nu era asfalt. Pe Dealul Negru ţiu minte că am urcat cu bicicleta în genunchi, adică nu puteam să stau în picioare să împing bicicleta. Trei zile am mers: prima dată am dormit la Piteşti, a doua oară la Râmnicu Vâlcea şi a treia zi, când am ajuns la Sibiu, primul lucru pe care l-am făcut de bucurie c-am ajuns a fost să mâncăm nişte cataifuri formidabile pe strada principală a Sibiului. Erau nişte şezători fantastice, în care fiecare din noi se străduia să dea din el tot ce-i mai frumos. De pildă, eu mi-am adus şi vioara cu mine în rucsac şi am cântat, că am făcut conservatorul la vioară. A fost o încântare asta, pentru că nimenea nu mai avea vioară. Ceilalţi au făcut recitări sau aveau nişte scenete comice de te prăpădeai de râs. Pe vremea aia râdeam de leşinam, sigur de nişte lucruri de care astăzi n-am mai râde aşa, că ne-am blazat”.

Aventura cercetăşească la 17 ani devenise riscantă rău: „Cei mai mari dintre cercetaşi o ştergeau noaptea prin pădure într-un sat vecin, Cibinul şi mai la fete, la neveste. Comandantul nostru, ce-a făcut? Pe cărarea pe care se duceau ei, a bătut în dreapta şi-n stânga câte un ţăruş şi între ţăruşi o sârmă. A doua zi dimineaţă, cine veneau şontâc-şontâc? Ăştia care fuseseră la fete”.

Inginerul Decuseară, exilat de comunişti, a rămas tot cercetaş: „Am mers ca ţiganul cu cortul. N-a fost uşor. Puteam să stau undeva într-un birou, să fac proiecte, dar simţeam nevoia să fac ceva de vitejie, să rămână pentru neamul ăsta românesc”. Aşa că a condus montajul la toate hidrocentralele din ţară.

A început singur: „Nici măcar muncitorii care lucraseră cu nemţii şi montaseră prima centrală de la Moroieni nu mai existau, că toţi erau saşi şi fuseseră luaţi în Uniunea Sovietică. Muncitori calificaţi nu aveam, doar pe ăia care ştergeau piesele. Ei bine, le-am insuflat atâta curaj, încât am montat prima centrală la Sadu 5 cu nişte oameni necalificaţi, însă toţi deştepţi. Oamenii ăştia au devenit cu timpul şefi de echipă, maiştri şi cu ei am montat Porţile de Fier în condiţiile în care la Porţi au fost nişte recorduri mondiale. Am reuşit datorită exemplului personal, nu că am fost eu mai grozav. Dar eram un cercetaş convins şi dacă spuneam ceva se şi realiza”.

La 89 de ani, Nicolae Decuseară încă era cercetaş activ: „Într-o seară, pe la 11, mi-am adus eu aminte: «Măi, da’ eu n-am făcut nici o faptă bună astăzi». În colţ e o bătrână care a rămas cu casa ei veche şi care n-are nici lemne, e vai de capul ei. Şi-atuncea să-l vezi pe bătrânul Decuseară târând, că mai aveam eu prin garaj nişte scânduri. La colţ mă întâlnesc cu Dorca, pe care eu îl cunoşteam ca director economic în Ministerul Energiilor. Aicea ca vecini nu ne cunoşteam. «Ce faci domnu Dorca?» «Păi, da’ dumneata ce faci?» «Păi uite, eu sunt cercetaş şi mi-am adus aminte că astăzi n-am făcut nici o faptă bună. Şi mă duc la bătrâna să-i duc ceva lemne». «Formidabil, ştii că şi eu sunt cercetaş? Da’ ştii ce fac eu acuma?»” Avea şi el nişte crengi strânse. Şi el tot la bătrâna asta mergea”. Acum, la 90 de ani, aproape ţintuit la pat, cercetaşul e un pic mai ostenit: „Ce, eu mai sunt om? Nu mai sunt nimic. Cea mai mare vitejie e să mă duc până la uşă să deschid. Mai mult nu pot să fac”.

„Sunt unul dintre cei mai bătrâni cercetaşi din lume. Pe mine a venit special ca să mă vadă vicepreşedintele cercetăşiei mondiale. Zice: «Uite, domnule, un cercetaş care timp de 70 de ani a fost în mod continuu cercetaş»”. - Nicolae Decuseară (90 ani), veteranul cercetăşiei româneşti

La nivel mondial, printre celebrităţile care în adolescenţă au fost cercetaşi (scouts), se numără fostul component al trupei Beatles, Paul McCartney, fotbalistul David Beckham, regizorul Steven Spielberg, regele Suediei Carl XVI Gustaf, fostul premier britanic Tony Blair, preşedintele american George W. Bush şi fostul preşedinte francez Jacques Chirac. „Eu cred că cercetăşia, sub o formă minoră, care nu va putea influenţa opinia publică va rămâne în continuare şi va fi un exemplu de luptă împotriva decăderii morale şi economice, cea de care suferim noi foarte mult. Dar cercetaşii de acum nu mai sunt la fel de activi pentru că nici n-au nişte modele pe care să le urmărească şi să le imite. În perioada interbelică Mircea Eliade, George Călinescu, Grigore Antipa, Arghezi, Mina şi Nicolae Minovici şi Ion Raţiu au fost toţi cercetaşi”. - Nicolae Decuseară (90 ani), veteranul cercetăşiei româneşti

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine