Chimistul de succes care visa să fie fotbalist

Chimistul de succes care visa să fie fotbalist

Cea mai teribilă experienţă – armata, la Râmnicu Sărat, în decembrie ’89

Cea mai grea problemă – întrebările fiului său de 7 ani

Iubeşte chimia de când era elev în clasa a VII-a şi i-au plăcut la început experienţele, fiindcă „totul părea un fel de magie”. De atunci, de la 14, 15 ani, dr. Narcis Avarvari a decis că acesta-i va fi drumul în carieră. Drumul, de la Iaşi,  unde s-a născut, în 1971, până la celebrul CNRS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice) francez, a trecut prin câteva olimpiade naţionale şi internaţionale încununate cu aur, printr-un popas de 3 ani la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi, Facultatea de Chimie, şi prin finalizarea studiilor universitare, inclusiv master şi doctorat la mult râvnita Ècole Polytechnique de la Paris. „În 1989 am luat medalia de argint la Olimpiada internaţională de chimie şi, fără îndoială, acest lucru a contat când am aplicat pentru a merge în Franţa, la Ècole Polytechnique, unde din 14 burse, câte erau acordate studenţilor străini, eu m-am aflat printre cei 9 români acceptaţi”, spune dr. Avarvari.

Perioada studenţiei şi doctoratului francez reprezintă pentru tânărul cercetător împlinirea unor aspiraţii fiindcă, de la bun început, a ştiut că vrea să studieze în afara ţării, nu neapărat fiindcă nu-l satisfăcea universitatea românească, ci pentru că „am considerat această plecare ceva extraordinar de urgent, pentru că voiam să fac cercetare şi eram conştient că nu voi putea să realizez asta în ţară, la nivelul pe care-l voiam eu. În plus, doream să cunosc laboratoarele din străinătate”.

Studentul weekendurilor pariziene

Ca student, în Franţa, Narcis Avarvari s-a descurcat bine. Nu şi-a luat job, fiindcă avea bursă, care-i ajungea chiar dacă era mică. „Nu mi-am pus în gând să-mi iau maşină sau chestii din astea, fiindcă nu pentru asta m-am luptat pentru bursă.

Eu voiam să învăţ cât mai bine, în plus, era un cadru excelent”. Atmosfera la universitatea franceză era cu atât mai plăcută, cu cât la Paris se aflau la studii destui studenţi români, prieteni pe care-i ştia de la olimpiade, cu care nu doar învăţa, ci se şi distra: „Jucam fotbal, tenis, ne plimbam prin Paris. La început, eram ca nebunii. Nu cunoşteam Parisul, deci îl vizitam în fiecare weekend. Distracţiile nu ne-au lipsit, dar trebuie să ştii să menţii o anumită măsură în toate. Să ştii să găseşti un echilibru între cele două”.

După studiile doctorale de la Paris, dr. Avarvari a plecat un an cu contract de cercetare la Zürich. În timpul acestui an a candidat şi pentru un post la CNRS, cu un proiect, şi astfel a devenit cercetător CNRS. În prezent, lucrează la Laboratorul de Chimie şi Inginerie Moleculară al Universităţii d’Angers, din Angers. Domeniul de cercetare îl reprezintă materialele moleculare. „Pentru a le diferenţia de cele plastice, anorganice, materialele moleculare sunt acelea făcute din molecule sintetizate, cu obiectivul să prezinte noi proprietăţi, cum ar fi, spre exemplu, conductivitatea electrică. Realizăm materiale din molecule organice, care conduc curentul electric.

Aşa-zisele metale organice sau cu proprietăţi magnetice sau optice sau cu toate cele trei în acelaşi material. Este o activitate experimentală foarte susţinută în laborator, multă muncă de analiză, de caracterizare, diferite tehnici de vârf, difracţie de raze X, spectroscopuri. Materialele pe care le sintetizăm sunt interesante pentru studiul proprietăţilor în laboratorul de fizică”. Aşa îşi descrie tânărul activitatea de cercetare de zi cu zi. Chiar dacă cercetătorii CNRS nu trebuie obligatoriu să predea, totuşi dr. Avarvari ţine şi cursuri, lucrează şi la catedră „pentru că este necesar şi mă amuză”.

Vlad, la 7 ani, îl pune în dificultate

A avea contact cu studenţii înseamnă „o experienţă folositoare”.

Ca om, dr. Avarvari se descrie ca fiind cât se poate de cuminte. „Sunt căsătorit şi am un băieţel de 7 ani, Vlad, care vorbeşte acasă şi româneşte, şi franţuzeşte. Avem o relaţie extrem de bună. De fapt, el este prioritar şi mă ocup cât pot de mult de el. Facem şi temele împreună, jucăm şi fotbal”. Cel mai greu i se pare a fi atunci când Vlad, care aude „tot felul de prostii la şcoală, în franceză”, pune întrebări şi cere explicaţii. „Vă închipuiţi că nu îmi pică bine, îi explic cum pot mai bine, dar nu îmi pică bine”. Crede că pentru a-i stimula unui copil, unui adolescent dorinţa de cunoaştere este nevoie să te ocupi serios de educaţia acestuia, să fii atent ce se întâmplă la şcoala unde învaţă copilul, dar şi să fii foarte aproape şi să cunoşti, ca părinte, ce se întâmplă cu grupul de prieteni. Cea mai teribilă experienţă, ce l-a marcat, este cea din armată.

„Am multe amintiri. Am făcut-o la Râmnicu Sărat, în timpul Revoluţiei. Nu ştiam absolut nimic. Ne era frică, nu ştiam cine trage în cine trage, dacă şi noi trebuia să tragem. S-a tras mult la Râmnicu Sărat şi aveam acest sentiment de insecuritate”, povesteşte dl. Avarvari, precizând că nici în ziua de astăzi nu şi-a găsit răspuns la toate întrebările de acum 19 ani. În primele 6 luni după armată s-a pus cu burta pe cartea de franceză, fiindcă dorea neapărat să-şi facă studiile în limba lui Voltaire.

Nu poate spune foarte exact dacă ambiţia şi tenacitatea îl definesc, dar crede că este foarte important să ştii pentru ce ai ambiţie. Cum nu ştie nici dacă este acum, la 37 de ani, chiar un om de succes: „Nu cred că pot defini succesul. Vreau să am o carieră prolifică, să produc rezultate care să intereseze lumea ştiinţifică, nu doar pe mine. Sunt convins că aceasta este important în ştiinţă: să produci lucruri utile şi societăţii, şi dezvoltării moştenirii culturale şi ştiinţifice, în general”. Cum a publicat mult (peste 12 articole) în reviste ştiinţifice de calibru, i s-a întâmplat să fie chiar plagiat. Nu vrea însă să dea numele plagiatorului, pentru că nu crede că dacă i-ar face un rău public ar rezolva problema. Oricum, editorul uneia dintre revistele ştiinţifice a pus lucrurile la punct şi preferă să nu-l considere pe cel care l-a copiat un duşman personal: „Nu cred că am făcut rău cuiva, ca să am duşmani sau să stârnesc invidii. Probabil, trebuie să mai îmbătrânesc puţin”.

N-a ajuns nici fotbalist, nici cosmonaut

Nu ştie dacă a ales numai lucrurile bune în viaţă până acum şi crede că, de fapt, „niciodată” nu va şti şi „e mai bine aşa”, fiindcă „a afla toate răspunsurile n-ar fi foarte amuzant. Trebuie să mai rămână şi ceva de descoperit”. Regretele, dacă există, sunt legate de visele copilăriei, când ar fi vrut să devină fotbalist sau cosmonaut. L-am întrebat pe dl. Narcis Avarvari dacă regretul de a nu fi fost până la urmă fotbalist vine din faptul că sportivii sunt mult mai bine cunoscuţi, faţă de oamenii de ştiinţă. „Nu cred că am vreo frustrare, însă, că nu am devenit fotbalist. Meseria de cercetător nu e în nici un caz una de vedetism şi am ştiut de la bun început asta. Mă interesează mai departe recunoaşterea celor din domeniul meu, fiindcă în ştiinţă ies la suprafaţă doar rezultatele spectaculoase”. Cea mai mare bucurie este pentru cercetător să-şi ducă la împlinire proiectele, şi pe cele proprii, şi pe cele ale doctoranzilor săi, pentru că „trebuie să le propun un proiect viabil şi să am încredere în ei, să mă asigur că dau tot ce pot mai bun”.

Cu toate acestea, veselia, bucuria nu i se par ca zone excluse omului de ştiinţă. „Sunt vesel. Spun glume şi aşa eram şi când eram un puşti, la olimpiade. Aşa sunt şi astăzi, chiar şi la cea mai sofisticată conferinţă”.

Fericirea nu stă în casă şi maşini

Modelul său este prof. univ. Marius Andruh, de la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti, dar şi îndrumătorul de doctorat: „De la fiecare responsabil am avut ce să învăţ, cred că şi ăsta este interesul, să înveţi de la fiecare câte ceva. Aşa îţi construieşti propria personalitate”. De altfel, cu profesorul Andruh colaborează şi astăzi şi, negreşit, îl vede de fiecare dată când vine în ţară, pentru diverse colaborări.De venit definitiv nu ştie dacă va veni, fiindcă nu are o decizie în acest sens. Deocamdată, îi este bine acolo unde este, face chimie de înalt nivel creativ, „cercetare de bună calitate şi formez tineri, la rândul meu, cum am fost şi eu format.

Fericirea implică şi aspecte personale, bineînţeles”.

Succesul înseamnă şi bani? „Nu neapărat bani, ci linişte materială”, crede dr. Avarvari, şi continuă: „N-am nici o casă, stăm în chirie, avem două maşini, pentru că pur şi simplu avem fiecare nevoie de câte o maşină. Ducem o viaţă fără excese”. Ultimul cadou pe care i l-a făcut soţiei a fost o pereche de cercei cu diamant, de ziua ei. Doctorului în chimie Narcis Avarvari i s-a părut năstruşnic să fie întrebat cum se vede peste alţi 37 de ani, faţă de cei pe care-i are acum. „Sper că voi fi încă activ. Nu m-am proiectat până acolo. În formă fizică bună. Cine ştie, cu evoluţia geneticii de acum... Sper să fiu mai înţelept, cu mai multă experienţă, şi sper să vă pot da detalii despre Premiul Nobel”. Aceeaşi speranţă o avem şi noi, fiindcă tânărul de succes Narcis Avarvari are toate datele pentru a-şi împlini cariera astfel.

„Sper că voi fi încă activ. Nu m-am proiectat până acolo (peste încă 37 de ani). În formă fizică bună. Cine ştie, cu evoluţia geneticii de acum... Sper să fiu mai înţelept, cu mai multă experienţă, şi sper să vă pot da detalii despre Premiul Nobel”

„Nu cred că pot defini succesul. Vreau să am o carieră prolifică, să produc rezultate care să intereseze lumea ştiinţifică, nu doar pe mine. Sunt convins că aceasta este important în ştiinţă: să produci lucruri utile şi societăţii, şi dezvoltării moştenirii culturale şi ştiinţifice, în general”

 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine