Coşmarurile sârbilor din Kosovo – aruncate în containere

Cartierul „La barăci“, construit din donaţiile Crucii Roşii din Rusia

De patru ani, de când albanezii le-au ars casele, 200 de sârbi trăiesc în barăci, lângă Priştina

„Dacă ei îşi fac stat, ne declarăm şi noi stat sârbesc independent în interiorul ţării lor. Le urmăm modelul”, spune Sonia, refugiată din Cruciovac

Coşmarurile cu albanezi, care te vânează doar pentru că eşti sârb, au fost înghesuite în nişte containere albe, la 5 kilometri de Priştina. 200 de sârbi rămaşi fără case după ultimul asalt al kosovarilor asupra zonelor locuite de ortodocşi, în urmă cu patru ani, trăiesc „La barăci” – un fel de cartier al oraşului-enclavă Gracianiţa. De pe unde le-au ars albanezii casele, au adus aici toate frustrările de a fi refugiat în propria ţară şi ultimele fărâme de speranţă.

Tabăra a fost ridicată pe o platformă de beton de lângă un depozit, transformat acum în sediul administraţiei paralele sârbe din Gracianiţa. Majoritatea containerelor au fost aduse de Crucea Roşie din Rusia, fiind completate la număr de cele sârbeşti. Spălătoarele şi duşurile sunt la comun. La fel şi lemnele pentru sobele din fiecare locuinţă.  Luxul cel mai mare este să ai antenă parabolică.

Icoanele lor - nişte fotografii cu ziduri arse

Înainte să fie şef de container, Novica Stolic a fost directorul Electricii sârbeşti din Obilici. „În martie 2004, au venit poliţiştii kosovari să ne spună că trebuie să plecăm din case. Ne spuneau că nu mai pot să ne protejeze. Teroriştii albanezi au marcat toate casele sârbilor şi după aia le-au dat foc una câte una. În timpul ăsta, soldaţii britanici din KFOR stăteau şi se uitau. A trebuit să fugim ca să ne scăpăm copiii”, povesteşte bărbatul cu faţa împietrită.

Din casă nu i-au rămas decât zidurile afumate. Porcul l-a găsit spânzurat de bătătorul pentru covoare. A avut norocul să primească ajutoare europene ca să  refacă locuinţa. Degeaba: albanezii i-au distrus-o din nou. În timp ce clădirea se transformă în ruină la Obilici, familiei lui Stolic nu-i rămâne decât să privească fotografiile nenorocirii, înghesuindu-se lângă soba mică de fontă care încălzeşte containerul. Ştiu că nu este lucrul cel mai rău care li se putea întâmpla. În 1999, socrii bărbatului au fost ucişi de albanezii din Kosovo. Singurele ajutoare pe care le primeşte de la guvernul sârb, ca şi toţi ceilalţi din tabără, sunt suport medical şi sprijin pentru copii, să-şi continue şcoala.

Milan, fiul cel mare, este student la Universitatea din Mitrovica sârbească. Nu ştie ce o să facă după ce o să termine Economia. „Aş vrea să mă angajez, dar unde, aici în Kosovo? Te angajează vreun albanez? Poate o să plec în Serbia sau în altă parte. E greu de spus. Albanezii ne mai lasă să stăm aici în Kosovo doar pentru că au interes. Dacă le spun europenii că trebuie să aibă şi câţiva sârbi, după standarde, nu ne vor alunga.

Altfel, nu vom rezista aici”, proroceşte tânărul în timp ce priveşte la rufele întinse pe o sârmă între două containere. Tatăl îl contrazice: „Kosovo a stat şase sute de ani sub ocupaţia turcilor, dar sârbii au rămas aici. Mie nu mi-e frică de albanezi pentru că înainte de 1999 am trăit cu ei împreună. Singurii de care mi-e teamă sunt politicienii sârbi. Nu pot să mă duc să-mi fac casa în altă ţară pentru că pe pământul ăsta e locul meu. Este riscant să iei ceva cu forţa. Poate că îl vor lua înapoi copiii noştri”.

„M-am născut aici şi nu o să mai plec niciodată“

Drago Sholevic este  seniorul taberei. Are 70 de ani şi stă singur într-un dreptunghi de metal. Câteva cutii de carton îi sunt dulapuri, iar cuiele înfipte în pereţii containerului – cuiere. Unul dintre paturile de campanie a fost transformat într-un mic depozit. Doar o oglindă veche cu ramă verde sparge monotonia. Îşi mângâie mustaţa stufoasă, în timp ce cu glas resemnat îşi spune istoria „Mi-au ars tot albanezii. Nici măcar o ţigară nu mi-a mai rămas. Am fugit din Kosovopolje cu hainele de pe mine şi desculţ”. Speranţa este pentru moş Drago o noţiune care nu mai există. „Nevasta mea s-a dus la Dumnezeu. Eu sunt terminat. De aici nu mai am unde să mă duc”. Timpul şi-l umple spărgând lemne, mergând la biserică şi aşteptând noutăţi despre ce se întâmplă cu Kosovo.

Din 1999, Sonia este pe drumuri. Atunci, albanezii au alungat-o din Cruciovac. A rătăcit vreo şase ani prin Serbia, dar s-a întors pentru că „aici, în Kosovo, este casa mea şi am crezut că o să ne fie bine. M-am născut în Gracianiţa şi nu o să mai plec niciodată”. Acum locuieşte cu soţul şi cei doi copii în tabăra de barăci. Filip şi sora mai mare au crescut în încăperea care le este bucătărie, sufragerie şi dormitor. Cele mai mari bucurii ale lor sunt când pot să se joace şi să se uite la Shrek. Nu înţeleg prea bine ce se întâmplă, dar au învăţat să se bucure la maxim de orice. Anunţata independenţă a albanezilor din Kosovo nu o impresionează pe Sonia. „Dacă ei îşi fac stat, ne declarăm şi noi stat sârbesc independent în interiorul ţării lor. Le urmăm modelul”. (Dragoş Boţa  - Priştina)

„Mie nu mi-e frică de albanezi, pentru că înainte de 1999 am trăit cu ei împreună. Singurii de care mi-e teamă sunt politicienii sârbi. Nu pot să mă duc să-mi fac casa în altă ţară, pentru că pe pământul ăsta e locul meu. Este riscant să iei ceva cu forţa. Poate că îl vor lua înapoi copiii noştri”.  -  Novica Stolic (sârb din Kosovo)

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine