HOBBY Piese care au făcut războiul

De la radioul de epocă la MP3 player

Împătimiţii îşi sacrifică garajele şi apartamentele ca să-şi păstreze aparatele în ele

Aparatul de radio al Haricleei Darclée şi cel cu care s-a înregistrat proclamaţia de la 23 august – expuse la Muzeul de Istorie

5 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

Mai toate aparatele de epocă din expoziţie merg bine şi acum

„Mă doare capul de nu mai pot – exact asta scria pe carcasa aparatului de radio din ‘41, când l-am desfăcut pe bucăţele. Neamţul care îl fabricase scrisese asta cu creionul, pe partea interioară a carcasei, să nu vadă nimeni. Alături scrisese şi data fabricaţiei şi îşi pusese şi semnătura, tot în creion. Şi când mă gândesc că aparatul ăsta l-am găsit la gunoi!”, ne povesteşte inginerul Ion Cărăbaş, mare pasionat al aparatelor de radio.
A pierdut zile întregi întrebându-se cum o fi fost neamţul ăla pe care îl duruse capul aşa de tare, dacă o fi murit în război sau de moarte bună. Căci el fusese „tăticul” aparatului pe care inginerul îl ţine acum în colecţie. Are, cu totul, cam 100 de aparate pe care le păstrează într-un apartament gol. Nu-l închiriază, nu-l vinde, îl ţine pe tot ca „seif” pentru colecţia lui. Are piese de pe vremea bunicilor, din perioada interbelică. Câteva piese le-a expus la Muzeul de Istorie din Bucureşti, la expoziţia „De la radio la mp3”, deschisă ieri.

„Acest aparat a fost al Haricleei Darclée. Este un radio Tegaf Super din 1939, fabricat în Germania. A avut mulţi stăpâni: Hariclea l-a dat unui nepot, nepotul l-a dat unui cunoscut al meu, iar cunoscutul vroia să-l arunce. Noroc că l-am văzut la timp şi l-am luat eu. Merge perfect, putem să-i dăm drumul oricând. Habar n-am care ar fi valoarea lui pe piaţă fiindcă n-o să-l vând niciodată”, spune inginerul. De fapt, cam toată colecţia aşa s-a format, din aparate culese din tomberoane ori aruncate pe câmp: „Pe unul îmi amintesc că l-am luat de la ţigani din căruţă. Mergeam cu maşina în spatele lor şi deodată văd o bucăţică din el; era aruncat acolo împreună cu fierul vechi. Am coborât imediat şi am spus că vreau să-l cumpăr”.  

Când atingi o lampă pe care nimeni n-a mai pus mâna de 70 de ani

Mai are acasă un aparat cât palma, fabricat în SUA în timpul crizei din ‘29. Dar nu funcţionează – vezi bine că şi atunci, pe timp de criză nimic nu mai era ca înainte. Dar cel mai mult colecţionarul ţine la aparatul Lorentz din ’39 la care mama asculta Vocea Americii. „Primele cuvinte pe care le-am ascultat vreodată la radio au fost legate chiar de mine însumi. Ai mei erau amici cu actorul Dinu Ianculescu. El avea o emisiune la radio, Ora copiilor. Mama s-a gândit să-mi facă o surpriză şi i-a dat să citească pe post o scrisoare ca fiind din partea mea. Şi deodată aud că vocea din radio zice: şi acum, o scrisoare de la Ninu Cărăbaş... am împietrit, întrebându-mă de unde mă cunoaşte ăsta pe mine. Aveam numai câţiva ani”.

Dar nu de aici i se trage pasiunea, ci de la nemţi. Avea vreo patru ani când germanii îşi deschiseseră în Bucureşti, pe Expoziţiei, un depozit cu aparate de radio culese de pe front. „Îl păzea un român, chiriaş al mamei. Desfăcea aparatele şi vindea din piese. Mă lua şi pe mine să-l ajut, cică. Eram toată ziua cu mâinile în piese... ca şi acum. Mai târziu am început să umblu cu fete şi am luat o pauză de la radiouri. Nu poţi să faci o meserie din asta, că mori de foame. Însă nimic nu se compară cu emoţia de a atinge o lampă pe care nimeni n-a mai atins-o de 70 de ani”, ne mai spune. Românii nici măcar nu fac târguri pentru pasionaţii de radiouri de epocă, aşa cum se fac în alte ţări. Dacă trebuie să înlocuiască vreo piesă, trebuie să o caute cu lumânarea pe internet, pe la negustorii din afară.

Colecţionarul Visky are 200 de aparate; soţia suportă în casă doar 40

Colecţionarul Francisc Visky îşi ţine o parte din piese în casă, pe masă, lângă pat, pe dulap, alta – în pod şi restul în garaj. Maşina stă afară, la uşa garajului. „Am 200 de piese. Soţia are o limită de toleranţă de numai 40 de aparate. Şi mai am 500 de lămpi. Una singură ar valora pe piaţă în jur de 100 de euro. Dar nu sunt de vânzare. Lămpile le-am înşirat frumos în dulap, acolo unde ar trebui să stea, normal, bibelourile într-o casă. Multe au făcut războiul, că sunt din 1924”, spune Francisc.

De profesie e inginer electronist. Le-a adus de la Arad, de unde locuieşte, înfăşurate fiecare în zeci de hârtii şi şerveţele, vată şi folii, să nu păţească vreuna ceva. Iar aparatele – în cutii speciale, cu o pernă sus şi alta jos. Ambiţia lui e să le facă pe toate să meargă ca şi cum ar fi noi. „Fiindcă un colecţionar nu poate să ţină gunoi în casă. Pasiunea nu e doar să ai aparate, ci să şi asculţi posturi la ele”, ne explică. Cele mai fragile la restaurat sunt lămpile. Periodic le curăţă de praf cu o pensulă cu păr de veveriţă, apoi cu o cârpă moale şi umedă („atenţie, nu udă”, zice) şi, la urmă, le dă cu bureţelul de pudră al nevestei şi cu un spray siliconic.

Aparatele l-au cucerit de când era un puşti, avea zece ani. „Eu şi familia mea fusesem deportaţi în Bărăgan fiindcă tata era preot. Acolo simţeam nevoia să mă conectez la lumea de afară şi aşa am descoperit radioul. Cu ajutorul deportaţilor am construit singur un radio cu galenă – de la unul am primit o jumate de cască, de la altul –altceva, iar sârma am furat-o eu de la un tractor. Primele vorbe care au ieşit atunci din radio au fost: Gavarit Moskva. Nu-mi plăcea limba rusă, aşa că am fost nevoit să tot meşteresc la radioul ăla ca să aud ceva româneşte sau ungureşte. Pe vremea aceea, România dădea ştiri numai despre colectivizare, despre deportaţi nici un cuvânt”.

Creionul „spy” cu mp3 şi patefonul din 1911

Expoziţia de la Muzeu este deschisă până pe 15 iulie. Sunt expuse câteva zeci de aparate care au făcut istorie: cel cu care a fost înregistrat Regele Mihai pe 23 august 1944, când a citit proclamaţia, un patefon din 1911 („strămoş al radioului din punctul de vedere al transmisiei”) cu o imensă şi elegantă pâlnie din tablă de cupru, precum şi o machetă din 1878 a fonografului Edison. Mai sunt un patefon „His master’s voice” fabricat în ‘36, un radioreceptor Turist mic din ‘60, din acela pe care îl ţii de mâner şi îl iei cu tine în vacanţă, şi un... „Spy pencil” din prezent. Mai exact, un creion multifuncţional: are radio, mp3, reportofon, conexiune USB şi pastă de pix, să poţi să scrii cu el.