De la robot corporatist la pictor de capace pentru maşini

Masa de lucru, o bucată de lemn sprijinită pe două cauciucuri de maşină /// Foto: Octav Ganea

La 23 de ani, Andra Stănciulescu s-a apucat să picteze capace pentru roţi de maşini. Un set costă între 150 şi 200 de lei şi se fac numai pe comandă. Se cumpără capacele decorate cu roz, cu galben sau cu... fulgi de zăpadă

Cinci ani a fost un adevărat roboţel. Avea zile în care muncea de la nouă dimineaţa până la miezul nopţii. Se îmbrăca numai în negru, n-avea timp şi nici chef să-şi caute haine colorate. Pe vremea aia, Andra Stănciulescu era studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti. În studenţie a avut o grămadă de joburi: în publicitate, în casting, asistent de postproducţie, copywriter, a lucrat în editare şi montare de film...nici ea nu mai ştia cum de are timp pentru toate astea. Se „hrănea” mai mult cu cafea şi ţigări, dormea câteva ore pe noapte, dar câştiga din ce în ce mai bine: de la 600 de lei, prima ei leafă, a urcat repede la câteva mii de lei. Când prindea, dormea câte trei zile continuu. Numai la hainele negre nu-i venea să renunţe. „Din cauza asta, colegii mă strigau Emily. Dar aceasta a fost perioada alb-negru a vieţii mele. Îmi amintesc că la ultimul job aveam pauză o jumătate de oră, iar în restul timpului munceam continuu, eram supravegheaţi să nu ne luăm pauze. Dacă vroiai o pauză de ţigară de câteva minute în afara celei oficiale, nu se putea. Pe vremea aceea făceam editare-montare, iar munca era foarte tehnică. Practic, apăsam toată ziua pe nişte butoane, totul era precis, exact şi riguros. Nu mai eram eu, eram un simplu roboţel. Până când într-o zi mi-am dat seama că nu mai merită să fac toate astea, fiindcă îmi sacrific sănătatea, timpul liber, hobby-urile, totul. Nu mai aveam timp de nimic. Şi aşa mi-am dat demisia”, povesteşte Andra, 23 de ani.
Zilei aceleia ea îi spune „explozie” fiindcă de atunci s-a schimbat totul, brusc: a renunţat la hainele negre, a plecat de acasă pentru a sta cu chirie împreună cu alţi tineri şi şi-a luat câine, pe Zen. Dar cel mai important a fost că şi-a început propria afacere, pictând capace pentru roţi de maşini. A început de câteva luni şi deja clienţii au început să curgă.

Pictura de pe capace ţine şi la drumuri pietruite, şi la spălatul cu perii

Prima maşină care a purtat capace auto pictate a fost chiar a ei. Este un Renault Twingo galben, cochet. Povestea capacelor a început aşa: era în pădure să vadă răsăritul, a fumat o ţigară şi, fiindcă se plictisea, s-a apucat să picteze un capac. Surpriză, a ieşit neaşteptat de bine. S-a pus să le picteze şi pe restul şi, dintr-o dată, maşina părea alta. Când a ajuns în oraş, nu-şi dădea seama de ce toată lumea din trafic se holba la maşina ei. „Oamenii zâmbeau, râdeau şi îmi făceau semne de ok, indicându-mi roţile. După aceea au văzut prietenii şi au mi-au zis toţi că vor şi ei”, spune Andra.

Când a văzut că există cerere, i-a şi încolţit ideea afacerii. Pentru început le-a pus preţuri modice: între 150 şi 200 de lei setul. Depinde de mărimea cauciucului şi de complexitatea desenului. „Deocamdată, câştigul este mic fiindcă sunt chiar la început. Dar intenţionez să dezvolt asta. Unele capace se lucrează mai greu, la altele e mai simplu. De pildă, poate dura chiar şi o săptămână să fac un set – sprayul de fond trebuie lăsat o zi la uscat, după care bagi o culoare, după care aştepţi iar să se usuce şi aşa mai departe. Folosesc materiale simple, care se găsesc de cumpărat în orice magazin de profil: acrilice, tuşuri, sprayuri, vopsele”, spune fata. La final, le lăcuieşte foarte bine, ca să nu se desprindă vopseaua. Până acum a avut şase, şapte clienţi, care au mers cu maşina „căpăcită” şi pe drumuri pietruite, şi pe munte, şi la spălătorii auto din acelea cu perii multe. Nu s-a desprins nici un centimetru din suprafaţa pictată.

Lucrează numai pe comandă, clientul spune ce maşină are, ce dimensiuni are cauciucul, iar Andra cumpără capacul de plastic şi îl meştereşte după propria imaginaţie. Vrea să facă treabă de autor, aşa că nu acceptă să i se impună modele. Cel mai mult contează personalitatea clientului, nu marca maşinii, ne explică. De pildă, pentru o clientă care se îmbracă mult în roz, a făcut capace roz cu negru. Pentru alta, care iubeşte fulgii de zăpadă şi chiar are tatuaje cu aşa ceva, a pictat fulgi pe capace. Important este ca modelele să nu fie statice, ci să dea impresia de mişcare. Iar culorile galben, roşu sau verde merg de minune la multe maşini.

Visând la o expoziţie de capace

Atelierul este chiar dormitorul Andrei. Parcă eşti în altă lume. Măsuţa este o bucată de lemn sprijinită pe două cauciucuri de maşină. Soba de teracotă e pictată de sus până jos, are chiar un curcubeu în faţă; ventilatorul este şi el pictat tot, pereţii sunt îmbrăcaţi în tapet cu floricele multicolore, nişte capace auto pictate stau atârnate pe perete, pe post de tablouri. Dar toată casa arată ca şi cum ar fi locuită de ciudaţi – colegul Victor şi-a pus în cameră o bibliotecă făcută de el, numai din două, trei scânduri de ţară şi un soi de ţăruşi, ca ăia de ţin via. Le-a lăcuit niţel şi gata biblioteca! Colegul zis Sfârc, DJ, şi mai trăznit, are un butuc sănătos de pădure lângă pat, în loc de noptieră. Păşeşti în altă cameră şi iar faci ochii mari căci cineva de acolo, nici nu se mai ştie bine cine, a pus deasupra becului din tavan o bluză transparentă de fată, cu volănaşe colorate. Ideea a fost să se creeze umbre pe pereţi atunci când se mişcă becul. Până acum atârnaseră din tavan o fustă, dar au descoperit ei că tot bluza face cele mai frumoase umbre.

În peisajul ăsta, capacele Andrei nu mai par deloc trăznite. Visează ca, în scurt timp, să-şi deschidă chiar o expoziţie cu capace pictate: „Sunt dispusă să îi ajut şi să îi sfătuiesc şi pe alţii care vor să coloreze capace, fără a le cere nimic în schimb. Să fie cât mai multe capace colorate în tot Bucureştiul!”.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine