Explorator în România de ieri

Explorator în România de ieri

Un absolvent de Arte consultă arhivele, îi zăpăceşte cu întrebări pe istorici, apoi se închide în garsoniera sa şi reconstituie hărţi cu oraşele din diferite epoci

”Reconstrucţia” centrului Bucureştilor la 1850 i-a luat un an. Harta cuprinde peste 1.000 de clădiri

„În garsoniera asta eşti a doua persoană pe care o primesc de şase ani de zile”. Nici pe nevastă-sa, care moare de curiozitate să afle ce face bărbatul ei în secret, nu o lasă în bârlogul lui: „Da’ de ce? Ai reviste porno pe acolo?”, se inflamează ea. „Nu, dar nu vreau să vezi dezastrul în care lucrez şi să mă judeci”, argumentează el. „Ea mă invidiază foarte mult, pentru că fac ce-mi place. E una din rarele meserii în care...”. Uită să termine de spus ce-a început. Se scuză: „Stai, că am multe idei care am să le zic, şi-mi vin toate în acelaşi timp în cap”. Apoi se-ntoarce şi trage de un sertar din care scoate un turc putrezit într-o ţeapă deasupra căruia roiesc doi corbi flămânzi, un dinozaur ieşit la promenadă printre ferigi înalte cât un pom, nava Belgica a lui Racoviţă şi o focă care se bălăceşte printre sloiuri albăstrii.

Mai trage un sertar, din care scoate oraşul Sibiu şi un platou cu sarmale, cârnaţi şi o jumătate de ceapă. Lipiţi pe fundul sertarului, îl privesc mânioşi doi romani în zale, prevăzuţi cu scut. „Cred că nu-i aici”, conchide graficianul Radu Oltean. E vorba de reconstituirea centrului istoric al Capitalei aşa cum arăta la 1850. Bucureştiul îl găseşte sub un morman de hârtii, rulat într-un sul şi sprijinit de caloriferul ruginit. Ne invită să aruncăm un ochi. Noi - aşezaţi pe scăunele, el - pe un jilţ de lemn masiv tapiţat cu piele, second-hand. Pe jos, în jurul mesei de lucru sunt răsfirate planurile cadastrale ale Bucureştiului, aşa cum arăta el la diferite epoci.

Desfăşoară sulul şi biroul se umple de un oraş nemaipomenit: puzderie de copaci, coline, case cu ogrăzi mari, mândre biserici, parcuri, grădini şi uliţe aerisite pe care nu vezi ţipenie de om, iar peste toate tronează maiestuos Mitropolia. Radu Oltean sigur e un mincinos. N-are cum să fie Bucureşti. „Ba da, ba da! Oraşul a fost cândva frumos. Ajunsă de nerecunoscut după blestemul demolărilor comuniste şi sluţirea cu betoane cenuşii, Capitala e acum umilită de noii edili care rad tot.

Nu e nici un respect. Şeful patrimoniului din Bucureşti, tipul care trebuie să apere monumentele, este cel mai mare duşman al clădirilor vechi. Tipul a declarat că lui îi plac zgârie norii şi pe şpăgi grase dă aprobare de demolare pentru orice vilă veche sau casă chiar şi în zone de protecţie. Fiecare face după capul lui.Tu ai pălăţel vechi de 150 ani şi te-apuci să-l demolezi că eşti proprietarul lui. Băi, n-ai voie. Dacă l-ai demolat, poţi să faci puşcărie până la zece ani. În străinătate există poliţie culturală specializată pe aşa ceva”.

150 de ani înapoi, pe firul Dâmboviţei

Reconstituirea centrului Bu­cu­reştiului aşa cum arăta el la 1850 i-a luat lui Radu Oltean un an. A început scotocind prin arhivele Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti şi pe la Biblioteca Academiei după planuri cadastrale vechi şi a fost uimit să constate că nu e singurul pasionat de trecut: „Mai erau tot felul de tipi care vin să-şi descopere moşiile stră-străbunicului ca să şi le recupereze, adică nu vin cu interese ştiinţifice, ci mercantile”.

A studiat sute de poze vechi, ca să identifice clădirile ridicate în acei ani, s-a consultat cu istorici şi a citit cel puţin zece cărţi despre istoria oraşului Bucureşti înainte de a pune mâna pe creion şi pensulă. Spre exemplu, înainte să deseneze Dâmboviţa şerpuind printre grădinile de zarzavat, Radu a aflat că „avea alt curs până acum 120 de ani şi că n-avea o albie adâncită şi că ea curgea ca o gârlă de câmpie oarecare, la nivelul ierbii.

Se spălau rufe, se îmbăiau oamenii în ea şi în fiecare an, la topirea zăpezilor, erau inundaţii năprasnice. Dar de pescuit nu se prea pescuia, că erau iazuri curate pentru pescuit”. Pictura în sine a fost un coşmar care i-a luat şase luni, având de reprodus aproape 1.000 de clădiri şi sute de străduţe şi curţi: „Mă visam pe mine la planşetă, pictând la nesfârşit. M-am blocat la nişte clădiri pe care nu reuşeam să le identific neam. Atunci las în creion dar nu le trag şi-n tuş, bat pe la arhitecţi bătrâni care m-ar putea lămuri, iar când nu reuşesc şi nici Dumnezeu nu poate să-mi zică cum era acolo, atunci fac clădirile aşa cum cred eu. Astea sunt momentele în care îmi doresc mult să mă teleportez să văd cum era un anumit locşor”.

Istoria - mai palpitantă decât publicitatea

Graficianul a făcut reproduceri pentru majoritatea marilor oraşe din Ardeal: Cluj, Braşov, Timişoara, Sighişoara, Sibiu, Mediaş, fiind fascinat de coloniştii saşi. „Eu aveam neamuri în Braşov, aşa că am fost la Râşnov şi pe la Bran când eram puşti de 7-8 ani. Îmi plăcea de mă c... pe mine. Îmi plăcea să rătăcesc aiurea pe străduţele alea din oraşele săseşti, plus că aveam bunică la Mediaş şi era acolo o catedrală gotică veche care mă lăsa mut.

Bă, aveam o fascinaţie faţă de pitorescul caselor vechi. Doar mai târziu a apărut dorinţa asta de a încerca să mă teleportez în timp. Îmi ziceam: «Bă, de-aş putea să văd măcar o secundă cum arăta pe bune Mihai Viteazu şi cum era îmbrăcat...»”. În studenţie, Radu a descoperit bisericile fortificate săseşti, foarte puţin promovate în era comunismului. În total, sunt 150 de monumente răspândite în comunele din Ardeal. A umblat din sat în sat, de nebun, cu rucsacul în spate, patru veri la rând: „Le vedeam, fotografiam şi desenam pe toate”.

A văzut 130 de monumente în aceste excursii, înnoptând pe la oameni, pe unde apuca. Şi-a zis că e un tezaur turistic şi cultural foarte valoros”. Absolvirea Facultăţii de Arte l-a aruncat în publicitate, unde trei ani de zile a desenat etichete de detergenţi şi ketch-up. Când a simţit că se sufocă, a revenit la dorul lui: „Iniţial, visam la o carte, să fac eu ilustraţii foarte frumoase, să vorbesc cu un istoric, dar n-am găsit nici unul. Aşa că am făcut un afiş cu cetatea Braşovului, pe care l-am tipărit pe banii mei şi l-am vândut”. S-a

dus la tipografie cu CD-ul şi a plătit cash ca şi cum ai cumpăra o pâine, cu toţi banii strânşi: „Nene, tipăriţi-l! Uite 300 dolari pentru 2000 exemplare. S-a dus cu ele în cârcă la muzeul din Braşov: «Domnu’, vă place?». «Da»“. Le-a lăsat acolo şi încă într-un anticariat, şi s-au vândut. „Atunci am prins curaj foarte tare şi am început să le fac din ce în ce mai curate şi mai complexe“.

„În majoritatea ţărilor, istoria este popularizată foarte mişto, mai ales pentru tineret şi pentru copii. În Germania sau în Franţa, poţi să-l iei şi pe cel mai papagal inginer şi eşti surprins să vezi ce istorie de bună calitate ştie omul ăla. În România, toţi sunt marcaţi de naţionalismul ăla comunist nasol, şi de fapt ei nu ştiu nimic. Toţi ştiu că Bucureştiul a fost fondat de Bucur, dar mai mult de-atâta nu ştiu, în afară de o elită foarte mică, care chiar sunt de profesie. La nivel de populaţie este zero, fiindcă în şcoală nu se învaţă nimic”.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine