Publicat

30

septembrie

2016

19:17

5651

vizualizări

Femeile din cea mai dură unitate a armatei SUA: „Suntem la fel de încăpăţânate ca bărbaţii. Poate chiar mai mult”

O unitate de puşcaşi marini formată exclusiv din femei sună ca un bun punct de pornire pentru un film, însă fetele din cea mai dură ramură a armatei SUA, Infanteria Marină, au deseori, în teatrele de operaţii din ţările preponderent musulmane, o misiune specială: sunt cele care intră în contact şi ţin legătura cu femeile din Afganistan sau Irak, pentru a le respecta restricţiile culturale şi religioase privind apropierea de bărbaţi. În România, o astfel de unitate a venit să se antreneze cu militarii români, la exerciţiul Platinum Lynx de la Babadag. S-au luat la trântă şi s-au luptat corp la corp doar alături de bărbaţi, fete nu au întâlnit, căci în Armata Română fetele ajung rareori să lupte cot la cot cu bărbaţii, ca în SUA sau în alte ţări. Intrate de la 17-18 ani în Corpul Puşcaşilor Marini, fiecare şi-a găsit motivaţia în alt fel – familie, provocări, tradiţii militare. Înconjurate tot timpul mai mult de bărbaţi, militari duri cum sunt puşcaşii marini, aceste femei spun că nu s-au simţit vreodată nelalocul lor. Au tras mereu mai tare, ca să arate tuturor că pot să-şi facă treaba la perfecţie: „Totul e să le câştigi respectul”. În rest, se simt ca într-o familie, unde sunt fraţi şi surori, nu bărbaţi şi femei.

Femeile din cea mai dură unitate a armatei SUA: „Suntem la fel de încăpăţânate ca bărbaţii. Poate chiar mai mult”

O unitate de puşcaşi marini formată exclusiv din femei sună ca un bun punct de pornire pentru un film, însă fetele din cea mai dură ramură a armatei SUA, Infanteria Marină, au deseori, în teatrele de operaţii din ţările preponderent musulmane, o misiune specială: sunt cele care intră în contact şi ţin legătura cu femeile din Afganistan sau Irak, pentru a le respecta restricţiile culturale şi religioase privind apropierea de bărbaţi. În România, o astfel de unitate a venit să se antreneze cu militarii români, la exerciţiul Platinum Lynx de la Babadag. S-au luat la trântă şi s-au luptat corp la corp doar alături de bărbaţi, fete nu au întâlnit, căci în Armata Română fetele ajung rareori să lupte cot la cot cu bărbaţii, ca în SUA sau în alte ţări. Intrate de la 17-18 ani în Corpul Puşcaşilor Marini, fiecare şi-a găsit motivaţia în alt fel – familie, provocări, tradiţii militare. Înconjurate tot timpul mai mult de bărbaţi, militari duri cum sunt puşcaşii marini, aceste femei spun că nu s-au simţit vreodată nelalocul lor. Au tras mereu mai tare, ca să arate tuturor că pot să-şi facă treaba la perfecţie: „Totul e să le câştigi respectul”. În rest, se simt ca într-o familie, unde sunt fraţi şi surori, nu bărbaţi şi femei.

„Puternice şi independente”, râde puerto-ricana Diomarys Beck, sergent în Corpul Puşcaşilor Marini, când o întrebi cum sunt femeile care luptă şi lucrează zi de zi în cea mai dură unitate a Armatei SUA. Patru tinere femei în uniformă de camuflaj şi bocanci militari stau pe o canapea şi conversează ca fetele, râzând, despre shopping şi despre amintirile pe care le-au strâns de prin toate colţurile lumii unde au ajuns – una are o cutie de cafea specială din Afganistan, alta se laudă cu un leu din sticlă din Kenya, alta cu un kimono din Japonia, alta are ceva din Australia. Acum, îşi vor cumpăra vreun mărunţiş şi din România. Sergentul Diomarys, sergentul Omeeka, caporalul Jessie şi căpitanul lor, Amanda, şi-au luat o pauză de la antrenamentele desfăşurate la Babadag, în cadrul exerciţiului internaţional Platinum Lynx 16.5, organizat de Comandamentul Puşcaşilor Marini din Europa, în cadrul Black Sea Rotational Force.

Cu părul strâns în coc şi lipit regulamentar de cap, machiate atent dar fără să sară în ochi, în spatele acestei feminităţi se simt ascunse nişte animale de pradă atletice, cu mult mai puternice decât lasă să se ghicească dimensiunile, care te-ar pune la pământ într-o clipă. Fiecare dintre cele patru tinere sunt puşcaşi marini specializaţi în arte marţiale, în luptă corp la corp cu arme neletale, în percheziţii sau în asigurarea securităţii personale. Se antrenează şi merg în misiuni cot la cot cu bărbaţii din Infanteria Marină a SUA, trecând aceleaşi teste dure pentru care puşcaşii marini sunt recunoscuţi şi care, din 2016, tocmai au devenit şi mai grele.

Foto (de la stânga la dreapta): căpitan Amanda Brown, sergent Omeeka Amsterdam, caporal Jesse Stoldt şi sergent Diomarys Beck.

„Nu am întâlnit femei din Armata Română (la exerciţiul de la Babadag – n.r.), dar ne-am antrenat la arte marţiale cu militarii români şi a fost foarte bine. Par foarte deschişi şi bine antrenaţi şi ne-au dat nişte idei foarte bune despre cum să ne îmbunătăţim cunoştinţele”, povesteşte căpitanul Amanda Brown. Nu par surprinse că armata SUA are o unitate specială formată doar din femei puşcaş marin, în timp ce în trupele trimise la exerciţiul de la Babadag de alte 7 state, inclusiv de România, nu s-a găsit nicio femeie care să participe la manevre şi lupte. „Ne-am gândit că doar ei (bărbaţii – n.r.) au fost grupul selectat să participe la acest exerciţiu”, zâmbeşte diplomatic sergentul Diomarys Beck.

Căpitanul Amanda Brown şi fetele din subordinea ei, Diomarys Beck, Omeeka Amsterdam şi Jessie Stoldt, fac parte dintr-o subunitate specială a Unităţii Expediţionare de Puşcaşi Marini 22, denumită FET (Female Engagement Team), adică pe româneşte „Echipa tactică feminină de angajare”. Armata SUA foloseşte mai multe astfel de unităţi în teatrele de operaţii unde religia sau cultura impune restricţii femeilor de acolo să interacţioneze cu bărbaţii. Fie că e vorba de Afganistan sau Irak, fie de ţări africane, aceste femei puşcaş marin comunică şi interacţionează cu femeile localnice sau chiar cu cele din armatele locale, pentru a le respecta sensibilităţile impuse de tradiţii.

„Am fost în Afganistan ca parte a FET, am mers să umplem acea breşă culturală. Face o diferenţă imensă, pentru că sunt diferenţe culturale şi religioase. Noi vrem să le respectăm pe femei şi religia lor şi încercăm să ridicăm o punte între noi. Contează mult să ai echipe de femei puşcaş marin acolo, pentru a putea să intri în contact cu femeile. Altfel, nu am fi reuşit asta. Securitatea misiunii este mereu importantă şi când ieşim în misiune, puşcaşii marini o asigură, iar femeile merg să interacţioneze cu femeile, pentru a le respecta cultura şi religia. Înainte, puşcaşii marini încercau să respecte aceste diferenţe şi stăteau la distanţă. Noi umplem acest gol”, explică pentru gândul sergentul Diomarys Beck.

În rest, când nu sunt trimise în teatrele de operaţii, fetele au joburi de zi cu zi în care sunt specializate: căpitanul Brown e în structura de comandă a Unităţii Expediţionare de Puşcaşi Marini 22 (a fost la Al Asad în Irak, în Okinawa în Japonia, precum şi pe două nave ale Marinei SUA), sergentul Amsterdam se ocupă de relaţia cu civilii la unitate (a fost în Okinawa, Japonia, în Coreea, precum şi într-un tur cu MARSOC – forţele speciale ale puşcaşilor marini), sergentul Beck este subofiţer de comunicaţii (a fost în Afganistan, în Djibouti, în Kenya), iar caporalul Stoldt este în Poliţia Militară şi fiind cea mai tânără dintre toate, nu a ajuns încă în teatre de operaţii.

„Puşcaşele marine”din lumea bărbaţilor. „Mereu am tras să fiu cea mai bună. Totul e să le câştigi respectul”

E greu să nu le întrebi, chiar dacă poate le jigneşti un pic, cum fac faţă. Nu doar că armata e dură, dar puşcaşii marini sunt şi mai duri. Într-o lume închisă, populată în majoritate de bărbaţi, aceste femei trebuie să dovedească înzecit că merită şi pot să fie acolo.

„Mă simt foarte sigură pe mine ca femeie în Armată, pentru că sunt antrenată la aceleaşi standarde, lucrăm cu toţii împreună ca o echipă, deci nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, doar trebuie să poţi să îţi faci treaba, să fii bun în orice misiune primeşti de la Corpul Puşcaşilor Marini. Nu e mare diferenţă că sunt fată, pentru că ştiu că îmi fac meseria şi doar asta contează. Mereu am tras să fiu cea mai bună şi când le arăţi că poţi să faci totul bine, le câştigi respectul tuturor, indiferent că sunt femei sau bărbaţi. Totul e să le câştigi respectul. Toate femeile cu care am lucrat în Armată sunt caractere puternice. Fiecare puşcaş marin pe care îl cunosc are acea motivaţie să fie cât mai bun poate şi asta iubesc la echipa mea, este un grup extraordinar de femei care se provoacă mereu”, spune puerto-ricana Diomarys Beck, care a venit în SUA cu familia la 13 ani şi a intrat în armată la 17 ani, când a terminat liceul.

O întreb pe sergentul Omeeka Amsterdam, cea mai experimentată dintre cele patru, care e în armată de 19 ani din cei 39 pe care îi are, dacă s-a simţit vreodată nelalocul ei în lumea dominată de bărbaţi a puşcaşilor marini. Râde din toată inima.

„Nu, am avut parteneri de antrenament bărbaţi care mă împingeau mai departe, îmi spuneau hai, fă-o. Dacă aveam o zi proastă îmi spuneau – ar fi bine să ieşi pe teren, ştiu că poţi să o faci, fă-o. Pentru mine, asta nu e discriminare. Aş renunţa mai repede dacă aş vrea eu, nu dacă cineva ar vrea să mă facă să renunţ. Duritatea lor, rapiditatea lor pentru mine, chiar dacă era şi o femeie care să zicem că alerga mai repede ca mine… Eu îmi ziceam - o să întrec acea persoană, era o provocare pentru mine. Puşcaşii marini au o competitivitate care te face să vrei să fii mai bun decât celălalt. Vrei să fii mai bun şi mereu ne împingem mai departe. Dacă cineva zice că trebuie să se antreneze la alergat, mergem împreună la alergat. Odată m-am dus la un bărbat, pentru că forţa jumătăţii de sus a corpului meu nu era corectă, şi i-am zis – cum fac asta? A stat cu mine, am vorbit şi am învăţat”, spune sergentul Amsterdam, care a emigrat în SUA din Guyana.

Căpitanul Amanda Brown, care a ajuns de la electrician militar de avioane să conducă Echipa feminină de angajare a puşcaşilor marini, spune că mereu a fost înconjurată de bărbaţi, aşa că nu i se pare ceva mult diferit în armată.

„Partea bună când eşti la puşcaşi marini e că imediat ce absolvi cursul, ai deja o personalitate puternică. Unul dintre principalele obiective ale antrenamentelor este să se asigure că eşti puternic şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Am fost mereu în jurul bărbaţilor, la şcoală, deci nu a fost diferit faţă de viaţa mea obişnuită. Sunt mai puţine femei la puşcaşii marini, dar suntem la fel de încăpăţânate ca bărbaţii, poate chiar mai mult. Se creează nişte legături puternice, ei au mers cu tine, cu toată greutatea în spate, au tras cu armele alături de tine şi e ca o relaţie între frate şi soră”, povesteşte căpitanul Brown.

Provocarea. Cum intri în Armată la 18 ani, când te plictiseşti la facultate

Fiecare dintre ele a intrat în Corpul Puşcaşilor Marini la vârste la care alte fete au cu totul alte preocupări. La 17-18 ani, din liceu sau din facultate, trei dintre ele spun că au simţit nevoia unei provocări, unei schimbări drastice şi că şi-au dat seama că nu sunt făcute pentru studiul la facultate. Doar tânăra Diomarys spune că a ales Armata pentru că era visul ei de când era mică şi se uita la orice film cu militari îi pica în mână.

Ce le-a apucat?

Pentru tânăra caporal Jessie Stoldt, născută în Toledo, Ohio, a fost testarea limitelor. „Eu eram în facultate şi voiam ceva diferit, era cam plictisitor să stau la ore toată ziua. Voiam ceva care să mă scoată afară, să învăţ despre culturi şi tradiţii noi, ceva care să mă îmbunătăţească. Mi s-a părut că puşcaşii marini au cele mai înalte standarde şi mereu mi-a plăcut să îmi testez limitele, să mă împing mai departe şi să mă provoc şi am crezut că aici va fi provocarea cea mai mare”, spune tânăra poliţistă militară.

Pentru „veterana” grupului, sergentul Omeeka Amsterdam, a fost ideea de familie, de loc unde poate să se simtă iar acasă, ca în Guyana.

„Eu am venit în SUA dintr-o altă ţară şi era atât de diferit în America, încât am vrut să mă întorc acasă. Apoi, la un centru de recrutare, a venit un ofiţer să ne vorbească şi mi-a dat inspiraţie. Tot ce ne-a spus, despre marşuri, antrenamente competitive, până la modul în care au grijă unii de alţii… Mi-am zis că asta vreau să fac. Pentru mine, Corpul Puşcaşilor Marini a fost casa mea. A fost ca o familie. Un lucru pe care ni l-au insuflat la instrucţie a fost că atunci când ieşim pe câmpul de luptă, avem grijă de omul din dreapta şi de cel din stânga noastră. Am iubit asta, m-a lovit în inimă. Dacă aceşti doi oameni depind de mine, dacă ne ţinem de acest lucru cu toţii, ne întoarcem toţi acasă”, povesteşte cu sufletul la gură sergentul Amsterdam, care s-a dus mai întâi la facultate, înainte să se înroleze, dar acolo şi-a dat seama că „nu e de mine”: „Voiam o provocare”.

Pentru Diomarys Beck, venită din Puerto Rico, au fost tradiţiile şi uniformele, lucruri care au fascinat-o de mică, chiar dacă nu avea pe nimeni în familie care să fi fost militar: „Am vrut să intru de când eram mică. Mă uitam la filme cu militari, voiam să fiu soldat, să port uniformă şi să călătoresc prin lume. Când am terminat liceul, m-am dus la recrutare. Aveam 17 ani când am intrat în Armată. A fost mereu ceva ce mi-am dorit”.

Pentru căpitanul Amanda Brown, a fost momentul ei definitoriu, provocarea care şi-a dorit să o şlefuiască ca om şi pe care acum o compară cu un ritual al tinerilor băieţi din triburile din Australia, acolo unde a şi fost detaşată mai demult, în trupele de sprijin pentru ajutoarele umanitare.

M-am plictisit de şcoală, da (râde). Am absolvit liceul şi am ales un drum în viaţă să merg la facultate. Şi apoi, după câteva luni, nu mi s-a părut că mi se potriveşte. Într-o noapte am făcut o plimbare lungă şi am trecut pe lângă centrul de recrutare. Tatăl meu a fost puşcaş marin când eu eram mică, sora mea a fost în Armată puţin. Voiam o schimbare drastică, care să mă provoace. Când eşti tânăr şi înveţi cine eşti, cred că trebuie să ai un moment definitoriu, ca în Australia unde tinerii băieţi, ca să devină bărbaţi, merg în sălbăticie ca să afle cine sunt. Pentru mine, asta au fost Puşcaşii Marini. Am intrat într-o lume absolut nouă, unde nu ştiam pe nimeni şi am învăţat cine sunt şi ce voiam”, povesteşte căpitanul Amanda Brown.

Pentru toate, cele mai grele nu sunt antrenamentele sau condiţiile dure de muncă din Corpul Puşcaşilor Marini, ci depărtarea de familii, atunci când sunt dislocate în teatrele de operaţii. Iar asta e ceva ce orice militar, indiferent că e bărbat sau femeie, o resimte.

„Detaşarea în teatrul de operaţii e mereu dificilă, eşti departe de familie, ceea ce cred că în afară de a-ţi da viaţa, este sacrificiul suprem. Dar te gândeşti că motivul pentru care eşti acolo e cel mai important. Mergem către pericol, ştiind că e acolo”, spune căpitanul Amanda Brown.

Eu îmi las băiatul acasă. Din ce vorbesc cu camarazii mei, asta e cel mei greu, îţi e dor de familia de acasă şi asta nu e diferit pentru un bărbat sau femeie. Dar te uiţi la cei din jurul tău şi vezi că sunt acolo să te sprijine”, e de acord şi sergentul Omeeka Amsterdam, care spune că în medie lipseşte cam o lună pe an de lângă fiul ei, dar dacă e dislocată într-un teatru de operaţii, perioada de despărţire începe de la 6 luni şi poate ajunge la un an, cu toate pregătirile şi antrenamentele.

Dar familia cea mare a puşcaşilor marini e mereu acolo, explică Amsterdam: „Ne facem farse unii altora, bărbaţi, femei, nu contează, eşti în unitatea mea, eşti fratele meu, ne vom lua de tine. În garnizoană sunt camere pentru fete şi camere pentru băieţi, dar dacă faci un grătar, suntem împreună. Eu ziceam că vreau să gătesc şi imediat se punea de o petrecere, un grătar. E ca o familie”.

Acum, din România, sergentul Omeeka Amsterdam se va întoarce alături de puşcaşii ei marini cu o nouă mică amintire, ruptă în fugă dintr-o ţară în care a fost plecată în misiune: micii cu muştar, de care spune că s-a îndrăgostit, şi iscusinţa de a-i explica unei şcolăriţe românce, care a întrebat-o inocentă cum se simte să fie singura femeie de culoare de pe stradă, că se simte mândră şi puternică. Adică exact genul de obstacol cultural peste care echipele FET ale puşcaşilor marini trebuie să treacă în teatrele de operaţii, doar că fără glonţ pe ţeavă.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
FOTO | Aşa arată noul Duster, care va fi lansat de Dacia la Salonul Auto de la Frankfurt, în septembrie. Ce se întâmplă cu modelul cu şapte locuri

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info