Legătoria de cărţi - ca operaţia pe creier

de Dan RADU | 27 ian 2009

Atenţia la detalii, prima cerinţă a unui viitor legător de cărţi

Dinu Bodiciu îşi învaţă discipolii să coasă cărţi

„Caramella“

„Petite- Baroque“

„Pădurarul“

Biblii din 1600 sau documente emise de Alexandru Ioan Cuza, bucăţi de istorie ajunse pe mâna legătorului de cărţi

Cartea cu faianţă, rigips sau o cutie poştală şmirgheluită în loc de copertă

Unora le place să îşi arate bibelourile din cristale Swarovski când le intri în casă. Alţii se laudă cu mobila scumpă sau aparatura de ultimul tip. Sunt însă şi oameni, tot mai puţini, pentru care biblioteca sau, mai exact, cărţile rare pe care aceasta le conţine reprezintă cel mai mare motiv de mândrie. Fie că este vorba de colecţii cu autorii favoriţi sau volume moştenite din familie, vechi de sute de ani, cărţile se deteriorează însă cu timpul. Legătorii de cărţi sau oamenii care se pricep să le recondiţioneze sunt tot mai puţini, iar cei care se şi pricep pot fi număraţi pe degete. Ioan Mihai a crescut înconjurat de cărţi valoroase.

„Am moştenit acest microb de la bunicul meu, care era preot. Primele cărţi pe care le-am citit au fost în chirilică. Tatăl meu a fost diacon la o biserică, iar primele cărţi pe care le-am văzut, înainte de abecedar, astea erau. Acum îmi prinde extraordinar de bine”, povesteşte Ioan Mihai. Dragostea pentru cartea veche l-a făcut să renunţe la slujba pe care o avusese până la Revoluţie şi să se apuce de legătoria de carte. „Legătoria de carte am încept-o după 1990, din dragoste pentru această meserie şi în speranţa că va veni o vreme când şi munca manuală va fi apreciată şi plătită. Un procent mare din activitatea noastră constă în recondiţionarea cărţii. Carte de acum 10-15 ani sau carte de acum 150 de ani. Întâmplarea face ca să putem repara cărţi extraordinare, cărţi de o valoare extraordinară”, spune Ioan Mihai.

Sute de ani de istorie, cusute cu aţă nouă

Când vorbeşte despre cărţile care i-au trecut prin mână, Ioan Mihai se referă la ele ca la nişte cunoştinţe care i-au lăsat impresii deosebit de plăcute. „Am recondiţionat ediţia princeps a lui Eminescu sub îngrijirea lui Maiorescu. Biblii din 1600 – 1750, în slavonă. Am reparat o carte cu nişte documente ale lui Alexandru Ioan Cuza, emise chiar de cancelaria domnitorului. Documente originale. Tot acolo era o scrisoare în care Kogălniceanu îşi expunea motivele pentru care demisiona din funcţia de prim-ministru. Pe urmă, cărţi cu autografe ale lui Arghezi, Vianu, Delavrancea, Sadoveanu”, spune Ioan Mihai. Când are de-a face cu astfel de documente, legătorul de cărţi spune că nu are voie să-i tremure mâna.

„E ca operaţia pe creier! Dacă ai greşit şi ai tăiat o foaie sau o carte aiurea, ai terminat-o”. Despre clienţii care apelează la el, Ioan Mihai are o caracterizare scurtă şi cuprinzătoare: „Sunt oameni bolnavi după carte. Oameni care moştenesc din familie dragostea faţă de carte. Am văzut nişte biblioteci particulare... Nu vă vine să credeţi”. În afara colecţionarilor, tinerii reprezintă o altă parte importantă a clientelei lui Ioan Mihai. „Vin foarte mulţi tineri cu Biblii. Indiferent că sunt baptişti, adventişti, ortodocşi sau catolici. Vin foarte mulţi tineri ca să-şi lege Bibliile în piele. Acolo la biserică, când deschid Biblia, o vede şi cel din stânga, o vede şi cel din dreapta şi îl întreabă cine i-a făcut-o. Astfel îmi vin clienţii”.

Scandal cu soţia pentru nişte litere de 98 de milioane

Când vine vorba de lucrul efectiv cu cartea, Ioan Mihai spune că nu încearcă să îmbunătăţească volumul, ci să-l facă să arate cât mai fidel cu originalul. „Încercăm, pe cât se poate, să păstrăm coperta originală, sau venim cu o supracopertă peste ea. Dacă este distrusă, recuperăm cât se poate recupera”. Munca îi aduce şi surprize. Dacă o carte recentă este degradată până la punctul în care nu se mai poate face nimic cu ea, altele, care au depăşit de mult suta de ani, se ţin încă bine. „Am acum o carte din 1868, e o carte religioasă. Are hârtia de trei ori mai bună decât o carte care apare acum în librărie. A trebuit să-i refac doar cusătura. Pentru o carte ca asta trebuie să studiezi modelul de cusătură original, înainte să te apuci de ea. Avem cărţi vechi cu astfel de modele, mă mai uit şi pe internet”, povesteşte Ioan Mihai. Când vine vorba de materiale, nu încape loc de compromisuri.

„Pentru pielea de carte există o tehnologie separată. Pielea de carte nu e bună de făcut pantofi. Pielea de pantofi nu e bună la carte. Pielea de la haină nu e bună nici la pantofi şi nici la carte... Pielea de carte se pregăteşte numai cu substanţe vegetale. E un proces foarte lung, durează minimum şase luni”. Şi în privinţa sculelor, lucrurile sunt complicate şi, uneori, cauzatoare de complicaţii. „Am avut şi un mic scandal cu nevasta, acum patru ani, când am cumpărat cu 98 de milioane de lei trei casete de litere, care încap în două buzunare. Literele alea, dacă mă duceam la Londra şi le aduceam cu avionul, scăpam mai uşor. Vedeam şi oraşul şi nici nu plăteam vamă, TVA şi toate alea”, spune Ioan Mihai. Cu toate acestea, legătorul de cărţi se laudă cu preţuri mici. „Mai mult de 120 de lei nu cer pe o recondiţionare. O fac mai mult pentru a repune în circuitul cultural nişte cărţi de valoare. Şi nici nu vreau să înşel oamenii care vin la mine. Prefer să câştig un client care să se întoarcă la mine, decât să dau nişte tunuri”.

Cartea ca obiect de artă

Dacă Ioan Mihai reface cartea valoroasă prin textul şi prin istoria pe care o are, Dinu Bodiciu, artist plastic, duce legătoria de carte la un alt nivel. Textul cărţii devine secundar, uneori nici nu există. Cartea în sine, însă, prin coperta, hârtia şi modul în care este legată, devine o operă de artă în sine. „Eram student la Arte Plastice în anul II şi în timpul unei ore a intrat un profesor cu o doamnă. Ea venise un an de zile în Timişoara să predea un curs de legătorie de cărţi. „Bookbinding artist books” se chema. Iniţial n-am ştiut clar despre ce e vorba, am făcut-o din curiozitate. Dar, după prima oră de curs, am ştiut că asta aveam să fac de acum înainte”, povesteşte Dinu Bodiciu. După ce a învăţat să coasă cărţi, a descoperit un magazin de piele şi materiale textile neobişnuite. A început astfel să realizeze coperte de cărţi, nu doar din piele sau hârtie, dar din materiale cu totul neobişnuite.

„Unele cărţi au fost mai ciudate, făcute din faianţă, din gips, din blugi. Nu erau foarte tehnice, mai mult pentru concept”. Mai întâi au fost obiectul unei expoziţii, dar apoi şi-a dat seama că pentru ceea ce realiza el se formase o cerere. „Din acel moment am văzut că există o cerere, nu foarte mare, dar pentru cadouri mergea foarte bine. Aşa că timp de doi ani am tot făcut. Acum am început să leg pentru că îmi vin foarte multe idei, şi în funcţie de material, şi în funcţie de culori. Fac schiţe, iar când am timp mă apuc să leg. Din când în când mai fac şi cărţi-obiect. Cărţile sunt nişte obiecte care transmit ceva prin textul care trebuie citit şi prin imagine, iar cartea-obiect este deja un obiect de artă. Ia forma unei cărţi, dar transmite altceva, şi prin modul în care e alcătuită. Nu toate pot fi citite, unele nici măcar nu au text”, spune Dinu Bodiciu. A ajuns atât de departe cu ideile încât şi-a transformat şi cutia poştală într-o copertă.

„O altă carte era dintr-o cutie poştală pe care am schimbat-o... Cutia fiind veche, mi-a plăcut textura ei şi modul în care se scorojise vopseaua. Am bătut-o bine cu ciocanul, am şmirgheluit-o ca să nu zgârie, am dat-o cu lac şi am transformat-o în copertă de carte”. Pentru Dinu Bodiciu, legătoria de carte nu este încă un job, deşi unele dintre creaţiile lui au fost cumpărate deja. I-ar părea însă rău ca ceea ce face el să dispară, aşa că a deschis şi un atelier de bookbinding. „Fac acest curs pentru că orice meserie trebuie să se perpetueze în timp. Mă gândesc că poate vor găsi şi alţii ceva în acest lucru şi poate vor face propriile lor cărţi”, spune Dinu Bodiciu.