Lupi şi râşi – animale de pensiune în Maramureş

Lupoaica - prietena turiştilor

Lupul se alintă pe lângă turişti şi joacă fotbal cu copii

„Râsuca” nu ascultă decât de stăpân

Gheorghe Ştefan din Borşa a câştigat o avere în Franţa. A plecat ca muncitor necalificat şi a avansat ca om bun la toate. În timpul liber făcea mici sculpturi în lemn, ca să se relaxeze. Sculpturile l-au făcut om. Prima i-a dat-o cadou patronului la care lucra. Omul a rămas impresionat şi i-a cerut apoi altele pentru prieteni. Ştefan nici măcar nu şi-a dat seama cât valorează. “Eu le făceam din plăcere. Sculptam şi în ţară, dar aici nu s-a arătat nimeni interesat să dea bani pe ele. Când m-a întrebat primul francez cât îi cer, nici n-am ştiut ce să-i spun”.

După ce s-a întors în Maramureş, din banii câştigaţi şi-a deschis mai întâi un restaurant. Chiar şi în “peisajul” Borşei cu case care de care mai pestriţe, clădite după cum a văzut fiecare localnic pe unde a lucrat în străinătate, restaurantul lui Ştefan îţi sare în ochi. Faţada este aproape acoperită cu roţi de căruţă, iar în interior pereţii sunt decoraţi cu sculpturi, trofee de vânătoare, păsări şi animăluţe împăiate.

După restaurant, Gheorghe Ştefan şi-a ridicat o casă. Tot în stilul propriu: piatră de rîu şi lemn sculptat. În curte tronează un bust imens al lui Bogdan Vodă, domnitorul care a plecat din Maramureş să întemeieze Moldova. Se vede de departe, din şosea. Rămâi cu ochii la bust şi, când te apropii, vezi alte sculpturi mai mici, de statul unui om, din lemn. Dacă nu ai vreo treabă urgentă, opreşti maşina să vezi mai de-aproape: o fi muzeu, o fi parc? La intrare te amuşină un câine lup prietenos. Mergi pe o alee pe lângă o pajişte şi când ajungi la bust descoperi alte minuni. Curtea e plină de sculpturi, iar lângă gard se înşiră cuşti cu animale şi bazine de peşti. Stau aproape laolaltă, gard în gard, cerbi şi căprioare, un râs, câteva găini de rasă, iepuraşi şi un lup. Râsul, săracul, are ca vecini, în dreapta - cerbii, iar în stânga – găinile.

Cum toarce o “pisică” de un metru

De când se luminează şi până seara, mai ales în week-end, curtea e plină de oameni. Intră de curiozitate, iar apoi stau cu orele să se fotografieze cu sălbăticiunile şi cu sculpturile. Avalanşa de curioşi l-a făcut pe Ştefan să-şi transforme casa în pensiune. “Tot veneau turişti şi mă întrebau dacă nu pot să stea măcar o noapte la mine. Până la urmă am vorbit cu nevasta şi a fost de acord. A zis că, dacă tot avem atâtea camere (şapte, n.n.) şi băi şi dacă tot încălzim casa, de ce n-am primi oameni în gazdă”.  Transformarea în pensiune n-a schimbat casa – nu e nimic formal, te simţi de parcă ai fi în vizită la un prieten. În salonul de la intrare, pe o masă din lemn masiv, în jurul şemineului, pe pereţi sau direct pe pardoseală sunt o mulţime de mărunţişuri: antichităţi, măşti, săbii, vaze scumpe… Ştefan le-a aranjat ca pentru el şi spune că până acum nici un turist n-a plecat cu vreun obiect ca “suvenir”.

Ceea ce face ca sejurul petrecut la pensiunea lui Ştefan să fie unic sunt sălbăticiunile. Lucy, femela râs, este cea mai veche “achiziţie” a sculptorului. A luat-o când era micuţă de la doi băieţi care au găsit-o în pădure. A crescut-o în casă, a dormit cu ea în pat, a lăsat-o să se joace cu copiii, ca pe o mâţă. Abia când a depăşit un metru lungime, i-a făcut un ţarc. Şi acum, ori de câte ori o cheamă, “râsuca”, cum o alintă Ştefan, vine cuminte, se alintă, i se freacă de piept şi toarce de fericire. Puţini oameni se pot lăuda că au auzit cum toarce un râs. Sunetul este la fel de monoton şi de liniştitor, dar mult mai puternic.  
Văzând blândeţea râsului faţă de stăpân, unii turişti întind mâinile s-o mângâie, dar renunţă imediat: Lucy se uită la ei ca la un fel de mâncare.

E blândă, dar fură oi

A doua vedetă este lupoaica. Şi p-asta a crescut-o de mică. I-a dat-o un prieten care are casa lângă pădure. Omului îi fătase căţeaua, dar, ca orice gospodar cu treabă multă, n-a stat să bage de seamă ce fac puii în coteţ. După vreo lună, când i-a scos căţeaua în curte a văzut că era un ghemotoc de blană în plus – un pui de lup care se aciuase pe lângă casa lui. Lupoaica s-a integrat aşa de bine în gospodăria lui Ştefan, încât devenise prietena turiştilor. Nu era agresivă, ba dimpotrivă, se alinta pe lângă fiecare şi juca fotbal cu copiii. Un singur defect avea: fura mâncare. Din joacă, nu pentru că i-ar fi fost foame. “Ştiţi ce delicat îţi ia friptura din mână? Nici nu-ţi dai seama când ai rămas cu mâna goală.  Şi nu ţi-o ia neapărat ca să o mănânce. Odată mi-a adus un prieten o bucată de costiţă afumată şi mi-a lăsat-o pe masă în bucătărie. A luat-o lupiţa. Am căutat-o de ne-am săturat. A doua zi am găsit-o în garaj, întreagă. Nu-i plăcuse că era afumată”, povesteşte Ştefan.

Dacă turiştii se amuzau când se trezeau fără fripturi sau mici, vecinii n-au fost deloc încântaţi când a început să le dispară animalele. Când a trecut de un an, lupoaica a atacat mai întâi un viţel al stăpânului. Apoi a răpus cinci oi dintre ale vecinilor. Ba, mai rău, începuse să trezească instinctele de vânător şi în câinii gazdei care, din animale blânde, lătrau şi pofteau la găini şi la alte animale mici. Aşa că, după ce a pierdut 600 de lei pe viţel şi a dat vreo 1.200 de lei pe oile vecinilor, Ştefan a decis să închidă şi lupiţa într-un ţarc. Ca să nu se plictisească, i-a dat ca tovarăş un Saint Bernard care doarme toată ziua.

Cu râsul în peţit

Prizionieratul sălbăticiunilor nu va mai dura însă mult. Gheorghe Ştafan a cumpărat o bucată de pământ în prelungirea curţii în care vrea să amenajeze un soi de grădină zoologică. “Or să aibă libertate. În primăvară îngrădesc terenul şi îl partajez: o parte pentru cerbi şi căprioare, una pentru lupiţă şi una pentru râsucă”, spune el.

Un singur of mai are sculptorul: vrea pui, în special de la Lucy, care nu mai este tocmai tânără. “De ani de zile caut un râs mascul şi nu găsesc. Femele am mai găsit vreo două în România, dar mascul nici unul. Am fost odată aproape să am unul, dar n-am avut noroc. O vecină mi-a spus că bărbată-său a găsit un râs. Când am ajuns eu însă era pe moarte. Varianta femeii era că le-a venit în curte rănit. Eu cred altceva: animalele sălbatice mai vin prin curţi la furat, iar oamenii taie gardul şi pun capcane. Probabil că a prins râsul într-o astfel de capcană şi l-a omorât pentru blană. I-am spus femeii: «Mă, ştiaţi cât vreu un râs. Vă dădeam eu o altă blană de râs, vă dădeam bani, vă dădeam ce vreţi, numai să-l fi lăsat viu». Aşa a fost să fie”.

 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine