823 vizualizări 17 apr 2008

„Clar, asemenea copil n-am cum să găsesc”, şi-a spus Viorica Capdefier, când a citit brieful pentru reclama TV la detergentul Clorox. I se cerea imposibilul: un copil de zece, unşpe ani, care să călărească ca un jockey. Ba să stea în picioare pe şa şi să mai şi surâdă! Ca şefă a propriei case de casting, Viorica Capdefier e nevoită să cunoască, poate, atâţia oameni cât alţii ar cunoaşte în zece vieţi. Chiar şi aşa, tot s-a frământat de unde să scoată ea un asemenea copil-minune?

Şi-a ridicat „antenele” şi a luat la rând toate cluburile de călărie din Bucureşti, a întrebat pe la concursuri dacă nu ştiu un copil aşa şi aşa, a chemat şi câţiva mici călăreţi din provincie. Dar nici unul nu se plia pe brief (schiţa personajului dorit). Într-un târziu, nu se mai ştie cum, a ajuns la un alt club. Antrenorul l-a scos la înaintare pe Claudiu Florişteanu, 11 ani. „Când a ieşit un ditamai armăsarul, ne-am dat toţi la o parte. Apoi a venit Claudiu, mic, mic, pe lângă armăsar, l-a chemat cu zahăr, l-a luat în stăpânire şi noi ne-am spus: „Ăsta e!”, zice Viorica Capdefier. Apoi au filmat spotul. A rulat numai în America, dar l-au făcut la noi ca să iasă mai ieftin.

„Am filmat la Breaza şi la Castel Film, cinci zile, pentru un spot de 44 de secunde. Plecam dimineaţa la 7 şi ajungeam seara acasă. Calul, Orlando, era campion şi când s-au terminat filmările, am plâns după el”, povesteşte Claudiu. Pe el nu-l interesa deloc că o să-l vadă toată America, ci că o să-l călărească pe Orlando. „Am filmat pe nişte dealuri, trebuia să aşteptăm până începea soarele să dea un anumit fel de lumină, apoi aşteptam să se usuce iarba.

Prima zi, îmi amintesc, era brumă, Orlando aluneca şi mie mi-era frică să nu răcească”. Şefii echipei de filmare nu vorbeau româna, dar copilului i se traducea fiecare cuvinţel. O grămadă de oameni mişunau pe lângă el, ba să-i mai ciufulească niţel părul, ba să-i mai pună nişte fard, sau să-l sâcâie cu refrenul „eşti obosit?”. Dacă zicea „da”, în secunda aia toată lumea intra în pauză. La sfârşit, l-au răsplătit cu 30 de milioane de lei vechi.

De trei ori mai mult, faţă de cât plătesc acum românii. Cu banii câştigaţi, Claudiu nu s-a aventurat să meargă la Disney sau să-şi ia puşcă. Şi-a cumpărat şa nouă, frâu, jambiere, martingală, presen, pantaloni albi de călărie, sacou şi tocă pentru concursuri. „Prima mea jucărie a fost un cal de pluş, eu l-am vrut. Aveam doi ani”, zice băiatul. La patru ani, plimba singur armăsarii şi tot atunci a învăţat călăria. Nici nu-şi schimbase dinţii de lapte, şi ajunsese deja „rege” printre armăsari. „Avea câţiva ani când mă trezea la miezul nopţii, să vedem pariurile sportive la hipism”, spune tatăl. În România, însă, nimeni nu-l ştie ca pe „băiatul din reclamă”. Numai în America îl ştie lumea.

„Să mă mai chemaţi la casting! Vin aici până iau”

Dar povestea lui Claudiu este o excepţie. De regulă, copiii din reclame se luptă din greu să se vadă pe sticlă. Ana Maria, fetiţa blondă cu ochi albaştri de la Maggi, avea coşmaruri că o să pice castingul. La cinci, şase ani, înainte de probă, se trezea pe la şase dimineaţa, frângându-şi mâinile ca studentul în sesiune: „Dacă n-o să pot să joc?”.

Vă amintiţi replica: „Bunica la bucătărie se cunoaşte”? O spune Dana, un copil de grădiniţă. N-au ales-o nici la primul casting, nici la al doilea... foc de drăgălaşă, dar degeaba, că nu era copilul potrivit. Hotărâtă ca omul mare, după fiecare eşec spunea aşa: „Să mă mai chemaţi! Vin aici până iau!”. După prima „Bunica”, clientul a plăcut-o aşa de tare, că de curând a mai filmat încă trei spoturi. Şi mai sunt copiii aceia, cu reflectorul în sânge. Când se aşteaptă regizorul mai puţin, copilul ia poză de actor şi spune nepăsător: „Sunt gata de cadru”. Sigur, el are cinci ani şi n-a mai filmat niciodată-n viaţă.

Unii părinţi îşi trimit copiii la casting nu să-i facă vedete, ci să-i înveţe să socializeze sau să-i obişnuiască cu munca. „Nişte părinţi şi-au trimis copilul de 8 ani la noi, pe la două noaptea. L-au pus pe taxi, au luat numărul maşinii şi l-au trimis să se descurce. Desigur, am avut şi situaţia inversă, când un copil a fost ales la casting, dar n-a mai vrut deloc să joace, fiind prea răsfăţat”, povesteşte Viorica Capdefier. Pentru alţii, să joace în spoturi e şcoală, îi lecuieşte definitiv de răsfăţ.

„Octavian n-avea mai mult de cinci ani când a venit să dea o probă. N-a fost ales, nouă ne trebuia un copil de clasa întâi. Dar se tot ţinea scai de mine, să-l filmez. L-am ales pentru o reclamă, dar regizorul nu l-a plăcut, zicea că e prea răsfăţat. Într-o zi i-am spus scurt, o singură dată: dacă nu eşti serios şi nu termini cu prostiile, nu mai joci în nici un spot! I-a trecut şi răsfăţul, şi a făcut şi reclama”. Alţii o întâmpină cu un sincer: „Toată noaptea m-am rugat să iau castingul”.

Copiii cu chip angelic, cei mai comerciali

Acum se cer copiii angelici. „Mai dă-ne unul ca Bogdan”, cer clienţii. Bogdan e copilul cu replica „Te-ai gândit vreodată că poţi să lucrezi pentru Moş Crăciun?”.

Nu degeaba are chip de înger. Visează să salveze lumea, îngrijeşte câinii vagabonzi şi s-a luptat să înfiinţeze un parc pentru copii. Dar nu vinde numai chipul cu candoare. O face foarte bine şi mutriţa spontană. Aşa cum e fiul lui Doroftei în spotul Juicy Fruit. Sau alţii, direct din Pampers. Oricum, directorii de creaţie au decis: în publicitate, copiii şi animalele de companie vând cel mai bine. Ţi se înfig în inimă din prima. Însă în ţară un copil care apare într-un spot TV rar dacă primeşte mai mult de 300 de euro.

Citește și: