Miel de criză păzit cu puşca

Jupuitul oilor - o „artă“ care se învaţă în ani de zile Fotografii: Valeriu Tanasoff

14 – 15 lei kilul de miel păscut în iarbă nepoluată, alăptat la biberon şi crescut nestresat, fără nici o nuia pe spinare

Ca să nu-l calce hoţii, ciobanul Petre Neagu stă cu arma la chimir

Sunt oi răsfăţate, păscute la iarbă ecologică şi păzite ca nişte regine, cu puşca.  De dragul mioarelor, ciobanul Petre Neagu din Giurgiu şi-a luat permis portarmă şi le face gardă de corp cu puşca la chimir. E armă adevărată, dar cu aer comprimat. Nevasta, Petruţa, de două ori şi-a salvat viaţa cu arma asta. Tot de la oi i s-a tras; au vreo 750 de bucăţi şi lumea din sat îi crede bogaţi. Într-o zi au călcat-o hoţii când era singură acasă. Ea, numai ce a scos puşca din şifonier şi, ca-n filmele poliţiste, a dat uşa la perete şi a răcnit: „Stai că trag!”

17 lei un kil de carne de miel, la piaţă   

Ori criza o fi de vină, ori nu mai pofteşte lumea la miel, dar anul ăsta vânzările nu merg deloc bine. Nea Petre Neagu e singurul cioban al comunei şi de abia ieri a fost prima zi când i-au bătut muşterii în poartă. Dă kilul de miel, gata tăiat şi jupuit, cu acelaşi preţ ca acum un an, 14 -15 lei. Dacă saltă niţel preţul, nu-l mai ia nimeni. Oricum, e chilipir, că în pieţele din Bucureşti îl iei cu 17 lei, iar în alea scumpe sare de 20 de lei. „Am de vânzare berbecuţi ţurcani, cu carnea roză pe ei, foarte rezistenţi la câmp, uşor de iernat. Stau numai pe islaz, la aer curat, lângă pădure. Ecologici şi curaţi sută la sută. Pasc numai cu iarbă nepoluată. De aia nici nu se îmbolnăvesc, nu fac nici gălbează, nu intră nici şchiopu-n ei. Din sutele de oi, nu-mi mor pe an mai mult de patru, cinci”, povesteşte ciobanul.

Dar mioarele lui mai au o mare calitate: sunt nestresate. Stăpânul e pocăit şi nu le-a lovit niciodată, nici nu le-a înjurat. Nici măcar nu prea le-a grăbit cu ciomagul. Cică le-a lăsat să se desfăşoare libere, după cum a simţit fiecare. Şi a stat permanent cu ele, să nu sufere de singurătate. Aşa că trebuie să aibă carnea de zece ori mai bună decât a oilor europene, crescute ca-n laborator. Responsabilă cu fericirea animalelor este Ionela, fiica de 12 ani. Se pupă în bot cu ieduţii abia fătaţi şi îi hrăneşte cu biberonul. După ce se fac mari, peste câteva luni, o să se trezească la cinci dimineaţă să-i mulgă.

„Zici că m-a născut oaia”

„Pe mine zici că m-a născut oaia. Ai mei au fost ciobani din moşi-strămoşi. Am 56 de ani şi sunt între oi de când am învăţat să merg. Oilor trebuie să le acorzi o îngrijire specială dacă vrei să ai rezultate cu ele. Aşa făcea şi tata. Şi de Paşte se făcea coadă la stâna lui. Asta se întâmpla demult, când eram tânăr. Veneau maşini de Bucureşti şi se aşezau în câmp, la coadă. Ziceau oamenii: nu plec până nu-mi dai un miel. Şi ţi-l trăgeau din mână; dacă voiam să prăsesc vreo mieluţă, trebuia să o ascund de clienţi. Într-un an, de Paşte, ne-au cumpărat tot, tot şi, ca să avem miel pe masă, culmea, tata a trebuit să se ducă la Băneasa, ca să cumpere de acolo”, îşi aminteşte Petre. Atunci lumea venea cu două săptămâni înainte de Paşte, să nu rateze; acum începe să vină cam pe marţi, miercuri înainte de Înviere. Ba a avut clienţi şi-n ziua de Paşte. Anul trecut a vândut 200 de miei, acum n-are cum să mai vândă atât. Ce rămâne o să dea unor intermediari turci. Vin cu tirul la poartă, îi iau de trei ori mai ieftin şi îi duc în Teleorman. Fac afaceri de mult, iar ciobanul Petre e artist într-ale negoţului. Are numai şapte clase, dar o minte brici.

E cioban modern, umblă veşnic cu telefonul mobil după el, îmbrăcat în jeanşi, cu chimir de Sibiu, vestă de piele şi lanţ de aur. Iar cu cizmele de cauciuc e o adevărată poveste. Are multe perechi, o colecţie întreagă, ca domnişoarele obsedate de pantofi. Dar el, grăbit cum e să fugă la oi, de fiecare dată îşi trage o cizmă verde şi una albastră. Locuieşte în plin câmp, lângă cimitir: „Tot de la oi se trage şi cimitirul, că l-au înfiinţat ciobanii. Primul îngropat a fost tot oier. Mai demult, tot satul creştea mioare, acum am rămas eu singur. Uite, colo în margine sunt îngropaţi părinţii mei, îi văd zilnic din curte, dincolo e bunicul, colo e Petre Comoraşu, o rudă... şi toţi au fost oieri. Câteodată îmi vine să le strig: ia mai sculaţi-vă, mă, d-acolo şi veniţi acilea, la treabă, să mă mai ajutaţi şi pe mine la oi”.  

În piaţă, mielul tăiat trebuie să aibă puţină lână la bot sau la picior

Când mergi la piaţă, zice ciobanul, să fii atent la nişte amănunte, nu cumva să cumperi „carne care latră” – marfa trebuie să aibă niţică lână la bot şi la picior. E bine să-i vezi şi copita. Dar el e prea bun să meargă la piaţă.

Acum, de Paşte, are clienţii lui, vechi de zeci de ani. Îi bat singuri la poartă. Primul e Gheorghe Amarade, tot din comună. Cercetează mioarele din curte (aici ţine numai câteva, restul sunt la stână), îşi alege una şi pune să o taie în faţa lui. Gâtul i-l ia ginerele, că ciobanului îi e milă. El numai jupoaie. După aia, ginerele bagă o ţeavă în gură şi-i umflă cu ea pielea mielului. Îl agaţă de-un picior cu capul în jos şi începe să jupoaie cu pumnul strâns. E stângaci.

„Ce bine, stângacii sunt cei mai buni meseriaşi”, se bucură clientul. Mielul e cald, ies aburi din el şi încă i se zbat câţiva muşchi. Nea Gheorghe vrea să-l facă stufat, friptură cu usturoi şi ciorbă de burtă. Intervine oierul Petre. Sparge burta mielului şi, cu mişcări de artist, scoate din ea maţe şi membrane. Maţele i le deşiră în câteva secunde, le spală şi le înnoadă de un picior al mielului ca şi cum ar face nod de cravată. Membrana o arată asistenţei şi, după ce o vede fiecare în parte, şi nevasta, şi copila, şi clientul, şi căţelul, şopteşte un singur cuvânt: „Drobu’”.

 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine