Morţi după împuşcături

Luptător de gherilă, duminică în judeţul Giurgiu

Deosebirea faţă de paint-ball – proiectile mult mai mici, dar care zboară cu 100 de metri pe secundă

Mihai, veteran: „Vin tot felul de oameni la noi – studenţi, contabili, şomeri, foşti militari. Avem şi un pensionar care joacă”

Duminică, ora 09.00 a.m. Un grup de aproximativ 25 de indivizi, îmbrăcaţi în haine de camuflaj se adună la 200 de metri de clădirea Guvernului. Alţi indivizi cu aceleaşi semnalmente continuă să apară, urcând scările metroului şi purtând asupra lor cutii de contrabas sau huse lungi de undiţe cu un conţinut neidentificat. Când ceata indivizilor creşte la aproximativ 50, doi jandarmi îşi fac apariţia venind dinspre Guvern şi comunicând prin staţie: „Permiteţi să raportez, sunt câteva zeci de indivizi. Fumează. Par a fi militari”. Îi opresc chiar eu din drum, zicându-le că oamenii sunt sportivi şi se adună ca să meargă la pădure şi să joace un fel de paint-ball. Cei doi se luminează la faţă şi cad în admiraţie. „Uite aşa poţi să dovedeşti într-adevăr de ce eşti în stare!”, zice unul. Celălalt comunică din nou prin staţie. „Permiteţi să raportez, din informaţiile pe care le deţin sunt jucători de paint-ball. O să plece în curând la pădure”.

O explicaţie practică a ceea ce înseamnă airsoft

Le explicasem jandarmilor că băieţii vor juca un fel de paint-ball pentru că dacă ziceam că e vorba de fapt de airsoft, nu le-aş fi putut furniza mai multe detalii. Când primisem invitaţia să vin la o partidă, tot ce aflasem, în mare, era că în loc să se tragă cu bile de vopsea, se trage cu biluţe mai mici de plastic. Iar că armele folosite sunt replici fidele ale celor reale, pe dinafară. Pe drum, planurile se schimbă şi, în loc să mergem să ne împuşcăm în Pădurea Baloteşti, o pornim spre comuna 1 Decembrie, unde un fost siloz fusese transformat în teren de bătălie. Ilie, unul dintre veteranii jocului, îi adună la un loc pe cei care urma să joace pentru prima oară şi le explică milităreşte regulile. „Regula numărul unu! Nimeni nu are ce căuta pe terenul de joc fără ochelari de protecţie. Ochelarii de protecţie nu se dau jos orice s-ar întâmpla. Cel mult, dacă se aburesc, te întorci la bază, bagi capul în pământ şi îi ştergi”.

Aflăm în continuare că o biluţă care se foloseşte la airsoft (cele mai mari care pot fi admise la un joc sunt de 0,30 grame) nu poate face altceva decât să te pişte puţin, dar dacă te nimereşte în ochi e deranj. „Regula numărul doi! Dacă surprinzi inamicul din spate, de la un metru, nu mai are nici un rost să tragi în el, pentru că doare. Strigi pur şi simplu «bang», ceea ce înseamnă că l-ai omorât. Nu tragem în el de la un metru, că nu suntem cretini. În plus, evitaţi să trageţi la cap. Dacă îl nimereşti pe unul în cap, asta e, face parte din joc, dar dacă nimereşti cinci oameni numai în cap înseamnă că ai tu o problemă şi data viitoare, nu te mai primim. În general, aveţi şi voi puţin bun simţ”. Pentru ca Ilie să-şi facă o idee despre cum se orientează în spaţiu noii veniţi, dar şi ca noii veniţi să-şi facă o idee despre ce înseamnă să fii împuşcat la airsoft, novicii sunt invitaţi să meargă 20 de metri, în câmp. Un veteran măsoară distanţa în paşi şi constată că cei mai mulţi se opriseră la 15 metri. Suntem puşi să ne întoarcem cu spatele şi primim botezul. Mă nimeresc câteva biluţe în picioare. Pişcă, dar nu-ţi ies ochii din cap de durere.

Alte reguli de bun simţ

Cine e nou şi a venit cu arma de-acasă este trimis să îşi măsoare viteza proiectilelor la cronograf. Dacă biluţa are viteză mare (se ajunge şi la 100 de metri pe secundă) i se indică cu titlu de ordin să se abţină să tragă în om de la cutare distanţă. Ilie ne mai spune că airsoft-ul este un joc unde trebuie să ai onoare. Cum nu există altă modalitate de a stabili dacă ai fost lovit sau nu de glonţ, decât propriul simţ tactil, dacă te simţi lovit ridici mâna şi strigi că eşti mort. „Dacă vezi clar că l-ai împuşcat pe unu’, dar el nu se dă mort, îl laşi în plata Domnului şi ridici problema după ce s-a terminat partida. Nu e voie să înjurăm pe terenul de bătaie, că nu suntem golani”.

Mortul, ca să evite să mai fie împuşcat şi de alţii o dată ce a mierlit-o, are două opţiuni. Prima este să pună pe el o vestă reflectorizantă, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie împuşcat. A doua, la îndemâna oricui, este să meargă cu o mână în sus, de preferinţă cea în care ţine arma. Pentru că o bătălie se poate întinde şi câteva ore, mortul are dreptul să învie la cinci minute după ce a fost împuşcat şi să reintre în focul acţiunii. Dar cât e mort, trebuie să stea la baza care este desemnată înainte de joc şi unde e în siguranţă.

Luptători de elită şi luptători care dau în gropi

Soarele s-a ridicat deja până în înaltul cerului, iar pe luptători îi mănâncă grozav buricele degetelor. Numai trăgaciul poate să le aline mâncărimea. Se formează echipele şi se stabilesc cele două baze, constând în nişte movile de nisip. Liderul echipei în care sunt repartizat, adică Ilie, ne familiarizează cu terenul. Ne avertizează: clădirile lăsate în paragină ale silozului trebuie păzite ca ochii din cap, pentru că dacă sunt luate de lunetiştii lor, am pus-o! Până să ne arate flancul stâng, care este şi cel mai vulnerabil, fiind un câmp deschis, cu doar câţiva copaci după care să te piteşti, ne face atenţi la un canal rămas fără capac. Ce-i drept, este semnalizat ca fiind periculos cu câteva crengi de pom băgate înăuntru, dar în toiul luptei nu stai să remarci aceste detalii. După ce stabilim şi că un stâlp electric reprezintă locul unde trebuie dus steagul inamicului, odată capturat, ne împărţim oamenii în divizii.

Veteranii posesori de puşti cu lunetă sunt trimişi la etajele clădirilor din centru. Alţii, mai căliţi în luptă, dar care au arme automate sunt plasaţi la parter, în colţuri strategice, fiecare însărcinat să păzească spatele altuia. Cei mai sprinteni formează trupa de asalt. Cum despre capacităţile mele de luptă nu se ştie absolut nimic, iar faţa mea nu le inspiră combatanţilor mare lucru, Ilie se hotăreşte să mă ţină pe lângă el. Veteranii au şi staţii de emisie-recepţie, aşa că în scurt timp se dă semnalul că lupta a început, iar trupele inamice deja s-au pus în mişcare. Ai noştri se târăsc prin boscheţi şi pândesc precauţi orice mişcare de la ferestrele silozului. Ilie o ia la pas rapid spre flancul drept. Eu îl urmez ca o umbră şi mă prăbuşesc direct în canalul despre care fusesem avertizat că trebuie să-l ocolesc.

Lupta şi filosofia luptei

Mă salvează însă crăcile de copaci vârâte în canal şi sar repede pe pământ ferm. Îi asigur pe camarazi că nu am păţit nimic şi că, oricum, nu e prima oară când dau în gropi. Ei răsuflă uşuraţi şi se scarpină în cap edificaţi. Sunt trimis înapoi pe flancul stâng şi mi se dă misiunea să mă uit şi eu dacă nu cumva ne atacă pe-acolo. Flancul e păzit deja de lunetiştii noştri, dar nu strică să ai unul în plus cu armă automată. Următoarele cinci minute stau sprijinit de un copac scrutând zarea în care nu se zăreşte nimic... „Acum nu ştiu cum sunt copiii ăştia care mai vin, dar eu, ca un moşneag de 38 de ani, care a descoperit calculatorul când avea 26, nu văd treaba asta ca pe un joc video. Prefer să trag de trei ori în 10 minute, dar să urmez o strategie care să îmi asigure victoria”, spune Mihai, un alt veteran al jocului.

Îmi dau seama imediat că airsoft-ul e cu totul altceva faţă de paint-ball. Nimeni nu trage haotic, toţi respectă o strategie. Câmpul de bătălie e mult mai mare, iar lupta în sine pare mult mai reală. Inamicii au înaintat cu succes. Flancul drept a căzut, iar dâmburile de acolo au fost înţesate cu lunetiştii lor. Unii au chiar crăci de tufe legate de caschetă, iar morţii noştri care se întorc la bază cu mâinile pe sus se jură că nu au văzut dincotro li s-a tras decesul. Altfel, nici nu ar avea voie să zică, pentru că o altă regulă la airsoft este că, dacă eşti mort, atunci în mod logic trebuie să şi taci din gură şi să nu le povesteşti alor tăi unde îi pot găsi pe inamici. La clădirile din centru e bătălia în toi. Se aud rafalele armelor, puse acum pe foc automat: „ta-ta-ta-ta-ta!” Nici nu ne dezmeticim bine, că ne dăm seama că tufele din faţa noastră, de pe flancul stâng, sunt de fapt oamenii lor, foarte bine camuflaţi, care se pun cu focul pe noi. Lunetiştii care mă păzeau cad brav la datorie. Eu descarc un încărcător în tufa din faţa mea, dar boschetul stă la cutie şi nu vrea să se dea mort. În schimb, altă tufă înaintează prin stânga mea şi mă nimereşte în picior. Sucombez fair-play şi mă întorc cu arma în sus la bază.

De la airsoft la politică

Înapoi la bază, alţi morţi ca şi mine îşi admiră unul altuia armele din dotare. Fiecare este o replică fidelă a unui model real. Un pistol banal poate fi cumpărat şi cu 50 RON, dar nu îţi serveşte la mare lucru pentru că nu bate prea departe, iar la airsoft nimeni nu se omoară cu lupta de aproape. Armele automate, tip pistol-mitralieră, te duc şi la 500 RON, iar puştile cu lunetă pe la 1.000. Împătimiţii, însă, pot să-şi tuneze armele şi să dea şi 5.000 RON numai pe treaba asta. În afara ochelarilor de protecţie, regulamentul nu prevede că trebuie să ai şi alt echipament, ceea ce nu îi împiedică pe jucători să îşi ia de la haine de camuflaj la caschete, genunchiere, staţii de emisie-recepţie etc., pentru a-şi îmbunătăţi jocul.

„Vin tot felul de oameni la noi”, povesteşte Mihai. „Studenţi, contabili, şomeri, foşti militari. Avem şi un pensionar care joacă”. Aflu că la ultima ieşire simulaseră un conflict între trupele NATO, trupele ruseşti şi separatiştii georgieni, cei din urmă ieşind victorioşi. În general, cam toţi sunt pasionaţi de istorie şi mai ales de bătăliile celebre care au şlefuit-o, lucruri de care discută cât aşteaptă să învie. La un moment dat, însă, cineva strigă din toţi rărunchii „atenţie, civil!” şi toată lumea ridică armele sus. Undeva, pe un drumeag din stânga terenului de bătălie trecea pe bicicletă un sătean nevinovat.

 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine