Născut în România - Povestea bebeluşului Măgurici, venit pe lume în ţara în care cel mai bun medic e norocul

Născut în România - Povestea bebeluşului Măgurici, venit pe lume în ţara în care cel mai bun medic e norocul

• Bianca Măgureanu e internată de 30 de zile la Urgenţă. Mamă de prematur, ea scrie jurnalul copilului său, un „luptător norocos”

• Când s-a născut Măgurici, la Terapie erau patru aparate de ventilat, toate stricate; pe post de mecanic, un medic a făcut din toate unul bun

Prima notă din viaţa lui Măgurici a fost un unu. Atât a luat copilul Biancăi Măgureanu la scorul Apgar. „Când mi-au spus că ar fi bine să-l botezăm, a căzut cerul pe mine. Dar l-am botezat: Mihai Ştefan, şi azi trăieşte. La fiecare «fără zece» al fiecărei ore, eu şi soţul meu ne sunăm să ne spunem «La mulţi ani». «La mulţi ani» pentru fiecare alte 60 de minute pe care Mihai le trăieşte”.

Bianca Măgureanu e o mână de om. O mămică mignonă care de o lună de zile stă în spital, internată la Universitar. A venit aici după medicul ei, doctoriţa Cârstoiu, care i-a urmărit toată sarcina. „Un om mai precaut ca ea n-am întâlnit”, spune.

A crezut că-l va naşte pe Mihai la termen, undeva la sfârşitul lui iulie. N-a fost să fie. Bebeluşul s-a grăbit să scoată capul în lume la doar 27 de săptămâni şi 5 zile. La naştere a avut un kilogram şi o sută de grame – „era cel mai mic dintre toţi bebeii aflaţi la Terapie”, îşi aminteşte mama. „S-a grăbit un pic”, explică Bianca naşterea. „A fost un cadou pentru Teodor, băieţelul meu mai mare, care m-a anunţat deja de când avea 5 ani că vrea un frăţior”.

„Ar trebui să fiu medic, nu mecanic”

Măgurici – căci aşa e alintat Măgureanu cel mic în salon – e un tip norocos. Chiar dacă nu-i mai mare decât un polonic. Asistentele de la Neonatologie îl iubesc, iar doctoriţele Culcer, Ana şi Roxana, îl răsfaţă, oferindu-i viaţă. Când Mihai s-a născut, nu exista niciun ventilator liber la Terapie. Erau patru pe secţie nefolosite, dar toate stricate. „Când l-am văzut prima dată pe micuţ, doctorul Roxana Culcer şi medicul rezident Cristian Palade îl ventilau manual. Pur şi simplu, copilului meu i se pompa oxigen în plămâni”, îşi aminteşte mama. „Erau soluţii puţine: să-l trimită la un alt spital, dar nu rezista la transport, sau să-l ventileze. Aşa că Roxana Culcer a luat cele 4 ventilatoare stricate şi a făcut unul bun. Atât mi-a zis: «Ar trebui să fiu medic, nu mecanic». Copilul meu a fost norocos; dacă se mai năştea încă un prematur după al meu, nu mai aveau ce să-i facă. Tot lui Mihai i-au făcut şi injecţia cu surfactant – un medicament care-i ajută să respire pe bebeluşi. A fost ultimul flacon din spital”.

De o lună de zile de când stă internată, Bianca Măgureanu şi-a ţinut băiatul doar o singură dată în braţe. Altfel, îl priveşte zilnic, îl hrăneşte – impropriu spus, pentru că micuţul mănâncă printr-un furtunel, dar laptele pe care îl primeşte este de la mama lui – şi se bucură de fiecare zi pe care Mihai o trăieşte. Când puiul ei va respira singur, când va lua în greutate şi când vor merge împreună acasă, Bianca vrea să-i scrie lui Măgurici jurnalul. „E atât de greu să auzi aparatele astea piuind... Te gândeşti: dacă se desaturează? Dacă îi scade pulsul? Credinţa mă ţine. Atât.”

„Suntem sclavii sănătăţii publice”

„Naşterile nu aşteaptă până se dau cine ştie ce aprobări ori până vin medicamente pe programul naţional”, spune Ana Culcer. Şefa secţiei de Neonatologie de la Universitar, „pediatru bătrân” cum se autocaracterizează, zice lucrurilor pe nume: spitalul are nevoie nu doar de medicamente – „nu mai avem surfactant de nu ştiu câte săptămâni” –, ci şi de bani pentru reorganizarea secţiei de Terapie Intensivă. „E neîncăpătoare pentru prematuri”, spune dr. Culcer. „Acum sunt 20 de pătuţuri ocupate, dar necesarul este dublu. Se întâmplă să vină copii şi din alte spitale, se întâmplă ca-n gardă să fie maraton; sunt zile în care se nasc şi 30 de copii. Uneori e dramatic; eşti în luptă cu timpul. Creierul moare în 7 minute. Unde şi ce să faci mai întâi?”

Nu e retorică, e realitate trăită de echipa medicală de la Urgenţă zi de zi. „Suntem sclavii sănătăţii publice”, mai spune şefa de la Neonatologie, care-şi doreşte nu doar finanţare pentru reorganizarea secţiei, ci şi personal specializat şi respectat. E mândră de rezidenţii ei, pe care-i numeşte „elevii mei”, dar şi de asistentele medicale, al căror salariu este infim, 450 de lei, în medie. „Ce să faci? Cum să-i ţii pe oamenii aştia, aici, în spital? Toţi pleacă să profeseze în străinătate. În scurtă vreme o să ajungem să ne tratăm la vraci şi la babe. Astăzi nu se mai face medicină relaxat, ci la presiunea publicului”, mai spune Ana Culcer. Potrivit doctorului, oricine îşi permite să vină să dea lecţii de medicină, invocând adesea ca sursă de cunoaştere informaţiile obţinute de pe internet. „Nu poţi lucra sub presiune”, spune ea. „Fiecare individ e altceva. Nu există boli, ci bolnavi. Nu e normal să intre cineva peste medic şi să-i spună ce să facă, sub pretextul că a citit el nu ştiu unde, ori că ţi-a băgat nu ştiu ce în buzunar. N-am nevoie de nimic. Vreau doar să fim plătiţi pentru munca noastră şi să fim respectaţi pentru ceea ce realizăm”.

Doctoriţei Culcer îi curge medicina prin vene. Tatăl i-a fost medic, la fel şi bunicul, la fel străbunicul. „Fiecare nou-născut e un miracol. Suntem nişte bucăţele de lut peste care trece un abur de viaţă. Am emoţii la fiecare ţipăt de copil. Şi nu mă satur de ei”, spune medicul prin braţele căruia trece fiecare bebeluş care se naşte la Universitar. „Am cea mai frumoasă meserie din lume”.

INTERVIU Aveam o pată roşie în dreptul inimii, pe halat
Dr. Corina Grigoriu, medic primar obstetrică-ginecologie, şef lucrări la UMF "Carol Davila" Bucureşti

Peste 3.000 de copii i-au lăsat o pată roşie pe halat, în dreptul inimii, Corinei Grigoriu, medic primar la Spitalul Universitar din Bucureşti.

Ce înseamnă să fii ginecolog la un spital de urgenţă?
Să fii la dispoziţia pacientului, chiar dacă asta înseamnă programul normal, plus ziua de gardă care se poate prelungi cu ceva neprevăzut, poate o naştere. Se întâmplă adesea ca „ziua” de lucru să aibă şi 48 de ore.

Cum şi cât e o zi de gardă?
24 de ore de consultaţii şi adesea 6 – 8 naşteri pe durata acestui interval.

Câţi copii aţi asistat la naştere?
Nu i-am numărat niciodată, dar sunt între 150 şi 200 pe an.

Cum se naşte azi în România? Normal sau prin cezariană?
50 / 50. Dar bucuria ta ca medic este imensă, indiferent de felul în care aduci un copil pe lume.

Ce înseamnă naşterea pentru medicul Grigoriu?
Bucurie. Sentimentul e greu definibil. Îndată ce iese copilul, îl pun la piept. Instinctiv. N-am realizat multă vreme de la ce aveam o pată roşie în dreptul inimii pe halat.

Ce vă nemulţumeşte?
Că numărul de paturi din secţii este insuficient, în condiţiile în care, anul trecut, la noi s-au înregistrat peste 5.000 de naşteri, iar în ultimii ani trei maternităţi din Bucureşti au fost închise. Că nu există un ecograf în Camera de Gardă – e vital să ai unul în Gardă. Că nu există o bună urmărire a gravidei în teritoriu; nu s-ar mai ajunge astfel la situaţii dramatice în Gărzi.

Ce vă bucură?
Când o familie care şi-a dorit mult un copil sau care a făcut tratamente, obţine în final o sarcină.

Vă impresionează...?
Mamele de prematuri, care stau înainte în spital şi nasc copilaşi foarte mici. Dar te bucuri când ies cu copilul bine pe poarta maternităţii ori când îi reîntâlneşti pe stradă şi-ţi spun: „Doamna doctor, ăsta e copilaşul acela mic.”

Află aici mai multe despre campania Gândul

Povesteşte-ne aici experienţa ta legată de materintăţile din România

Ia atitudine! Donează 2 euro prin SMS la 877şi banii tăi vor fi folosiţi pentru dotarea cu aparatură a unei maternităţi!

Pentru detalii click aici

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine