Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
5651 vizualizări 8 iul 2014

Dosarul de cadre al locotenentului major Constantin Teodor Istrate nu e de găsit. Nu ştim prea multe lucruri din declaraţiile administraţiei Penitenciarului Gherla sau din cele personale, despre activitatea torţionarului în anii în care a făcut parte din comandamentul închisorii. Singurele documente care scot la lumină date despre preocupările sale zilnice sunt dosarele de reţea şi colaborare cu Securitatea, aflate în arhiva CNSAS, despre care am vorbit, precum şi mărturiile deţinuţilor politici întemniţaţi la Gherla, între anii 1954 – 1962. Multe dintre aceste mărturii fac parte dintr-o lucrare cuprinzătoare care include aproape 150 de interviuri cu foşti deţinuţi politici, redactată în şase volume de IICCR, şi editată, în 2012, la Editura Polirom, sub titlul de proiect “Experienţe carcerale în România comunistă”.

Puse cap la cap, aceste rememorări terifiante zugrăvesc, deopotrivă, atât iadul torţionar al penitenciarului, cât şi portretul unui criminal cinic, violent şi rafinat în cruzime, până la perversiune - Constantin Istrate.

Redăm, în continuare, câteva dintre cele mai sugestive descrieri ale ororilor petrecute în Penitenciarul Gherla, inclusiv sub comanda acestui torţionar degenerat.

Nicolae Vlad: “Am fost azvârlit într-o gură de iad”

Iată ce spune Nicolae Vlad, unul dintre foştii deţinuţi politici – născut la 8 septembrie 1939, în Braşov -, condamnat, în 1958, la 25 de ani muncă silnică pentru activitate anticomunistă în organizaţia braşoveană „Garda Tineretului Român”, despre atmosfera şi practicile locului la sosirea sa în Penitenciarul Gherla: 

“În ianuarie 1959 am fost duşi la Gherla, cu duba. După o noapte mizerabilă, am ajuns la vestita „Bastilie” românească. Eram obosit, îngheţat, ros de lanţuri. Primirea a fost groaznică. Am fost introduşi în celular, sub o ploaie de ciomege şi înjurături. Am fost azvârlit ca într-o gură de iad, într-o cameră de la parter, care se numea carantină. Condiţiile erau înfiorătoare: într-o cameră 4/6 m, erau peste o sută de deţinuţi. Se aflau acolo câteva paturi, suprapuse, dar cel mai mulţi dormeau pe ciment. Mai era acolo un butoi cu apă şi nelipsitul hârdău pentru necesităţi. Era în plină teroare, după revolta din ’58. Mâncarea era mizerabilă, igiena şi asistenţa medicală erau inexistente; la plimbare (un sfert de oră), treceam printr-un cordon de ciomege. Ne învârteam cu mâinile la spate într-un ţarc triunghiular, iar gardianul din turelă ne striga pe un ton ameninţător: „Uită-te în pământ, banditule, că acolo ţi-e locul!”. Zilnic se dădeau alarme şi trebuia să ne culcăm pe burtă  pe ciment, iar gardienii ne călcau în picioare cu cizmele.

Mărturia sa se regăseşte în cartea “Garda Tineretului Român: istoria unei organizaţii anticomuniste”, Octav Bjoza (coord.), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Braşov, Editura Transilvania Express, 2008, pp. 41 – 42.

Traian Merca: ”A treia zi, deja erai la rând la bătaie”

Absolventul Şcoalii Militare de Ofiţeri de Infanterie Sibiu, promoţia 1953, Traian Merca - născut la 1 octombrie 1929, satul Vişagu, comuna Săcuieni, judeţul Cluj –, a fost din penitenciarul Jilava, la Gherla, în octombrie 1958.

Merca fusese arestat, în ’56, întrucât, în timpul evenimentelor din Ungaria, aflându-se într-o unitate militară a MFA de la Topraisar, “a purtat discuţii nefavorabile regimului şi a refuzat să ducă muncă de lămurire cu ţăranii din regiunea Constanţa”, sarcină primită de la superiorii săi. A fost anchetat şase luni şi condamnat, în 1957, de Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti, la 10 ani de închisoare corecţională sub acuzaţia că ar fi aderat la o organizaţie paramilitară ce urmărea să răstoarne regimul de democraţie populară - „uneltire contra ordinei sociale prin agitaţie” - art. 209, pct. 2, lit. a din Codul Penal.

Iată ce relatează Merca, în 2005, pentru Institutul de istorie orală din Cluj-Napoca, despre bătăile violente aplicate deţinuţilor de ofiţerii Constantin Istrate şi Vasile Todoran.

“Păi da... Erau în fiecare cameră din ăştia care a doua zi zicea că-i scoate la anchetă şi-i scotea să declare despre fiecare... şi a treia zi deja erai la rând la bătaie. Aşa era. Păi pe Traian Paşcalău ăsta l-o bătut de... Era unu Tudoran şi cu Istrate, adjunctu comandantului închisorii... Puneau oamenii pe scaun întins, doi ţânea de mâini, doi de picioare, şi alţii doi dăi la fund. Puneau un cerceaf ud şi dădeau... Vă spun că era fundu’ la câţiva... ferfeniţă. Cum baţi şniţelu’ aşa era fundu’ la oameni... Io am văzut asta... Şi unu’ ştiu că o fost informator şi n-o mai vrut să fie, şi l-o bătut de l-o aruncat în cameră... ca omu’ mort. Şi se uită pe vizetă şi care cum vedea că merge să-i deie o mână de ajutor sau să-i deie ceva, îl lua şi pe el”. Fragment din lucrarea “Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România II: Grupul „Cruce şi Spadă”, Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancă şi Valentin Orga, Mărturii, Institutul de Istorie Orală - Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, pp. 122-123.

Victor Pop: “Istrate o deschis vizeta şi o tras cu automatul în cameră”

Victor Pop – născut la 18 mai 1929, satul Hotoan, com. Căuaş,  judeţul Satu Mare -, arestat pe 6 februarie 1957 şi condamnat la 25 de ani de detenţie pentru că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie subversivă îşi aminteşte cum, după revolta „frontieriştilor” din 1958, administraţia penitenciarului Gherla, a declanşat o adevărată teroarea în rândurile deţinuţilor. Condiţiile de detenţie au devenit inumane - ferestrele au fost astupate cu scânduri, raţia de hrană s-a redus dramatic, pedepsele s-au înăsprit. Iată ce spune el: 

“Pe urmă, după rebeliune, ne-o pus de-lea înfundate, scândură la scândură, şi n-ai mai primit aer, numai pă deasupra, da’ puţin. Şi-apoi ăştia o dat jos toate obloanele alea de scândură, şi-apoi a-nceput a striga: „Criminalii !” şi „Vrem procuror general !”. Era Goiciu atunci comandant. Şi-apoi, pân la urmă, o venit Goiciu cu-n batalion de gardieni şi cu Istrate, că acesta era cu regimu’ şi paza. Şi-apo’ o blocat uşa…Ăştia dinăuntru or strigat: „Gherla !”. Şi o ieşit lume din oraş către puşcărie, s-o făcut mare scandal atunci…Pă noi pe toţi ne-o pus pe burtă în paturi şi-apoi chiar prin camera noastră o băgat pompierii furtunul’…Că ce-o făcut ăştia ? O făcut foc din cârpe, să miroasă că îi foc şi chestii în cameră…Şi-apoi o-nceput pompierii să le baje apă, da’ n-o reuşit, că ăştia o băgat toate saltelele-n geamuri şi n-o putut băga. Pă urmă, locotenentul-major Istrate o deschis vizeta şi o tras cu automatul în cameră şi-atunci i-o demoralizat… Şi-apoi gardienii o împins uşa şi paturile alea de le-or pus ei la uşă şi o intrat înăuntru. Dup-aia i-o scos afară, i-o pus pe toţi în lanţuri, şi-n fiecare zi-i ducea la baie jos, şi acolo îi bătea până îi lăsa laţi. Turna apă pă ei şi îi ducea…şi iar îi aducea…Da’ nu pe toţi o sută cinzăci, numai’ pe o parte din ei, p-ăştia care o făcut protestu’ aista. Asta o fost…”. Fragmentul se regăseşte în “Experienţe carcerale în România”, Cosmin Budeancă (coord.),

Ion Pantazi: “Bătăile erau crunte pentru cea mai mică greşeală”

Şi fostul deţinut politic, Ion Pantazi, aminteşte în memoriile sale de duritatea ofiţerilor Constantin Istrate şi Aurel Mihalcea - şeful Unităţii productive de pe lângă Penitenciarul Gherla: 

“Într-o zi s-a deschis celula şi au apărut căpitanul Mihalcea şi locotenentul Istrate, însoţiţi de o grămadă de gardieni cu dosare în braţe. Prin prezenţa lui Mihalcea, mi-am dat seama că este vorba de a scoate noi deţinuţi în fabrică. Cei ce-şi auzeau numele trebuiau să-şi ia bagajul şi să iasă afară. Printre cei strigaţi am fost şi eu şi astfel am ajuns în fabrica (de tristă memorie) de lustruit mobilă. Lustruitul mobilei constituia o muncă destul de grea, mai ales prin atmosfera făcută şi întreţinută de către căpitanul Mihalcea, conducătorul fabricii. Bătăile erau crunte pentru cea mai mică greşeală în executarea lucrului, dar şi pentru o singură ridicare a privirii de pe cuierul, scaunul sau patul pe care îl lustruiai. Căpitanul Mihalcea, una dintre cele mai mari brute pe care le-a produs sistemul comunist, supraveghea personal această muncă, ajutat fiind de un grup de miliţieni formaţi de către el şi care se întreceau în bestialităţi pentru a fi pe placul şefului”. Fragment din cartea “Am trecut prin iad”, Ion Pantazi, Sibiu, Editura Constant, 1992, p. 22. 

Alexandru Maier: ”Avea prins un cartuş exact în muşchiul fesier”

„În ’58, în Gherla, erau vreo şase-şapte mii. Da’ foarte mulţi erau acolo frontierişti. Şi frontieriştii care au fost în acea cameră mare, au aruncat obloanele şi-au dat jos şi exhaustoru’. Şi-atuncea au pus scara asta de pompieri şi-o urcat căpitanul Istrate cu pistol automat şi a tras pe geam. După două sau trei zile, am fost în camera aceea şi-am numărat şapte cartuşe care le-a tras... că o’ prins ricoşeu din tavan şi o’ lovit în perete. Atunci i-a lovit pe doi care erau în geam... Eram la chirurgie, şi la un moment dat mă trezesc cu patru caralii, cu o pătură, mi-l aduc pe unu’. Nu se-aşteptau să mă vadă, au crezut că-s la baie, şi ăia de la baie au fost scoşi şi duşi în cameră toţi, şi eu am rămas singur aicea. Şi când m-au văzut: Ce faci aici? Păi, am rămas aicea, că... No, ia şi fute-l! Iartă-mă acuma, da’ asta a fost! Da’ ce-are? Întreabă-l! Ce-ai, mă? Zice: M-o împuşcat în fund. Dom’ne, avea prins un cartuş exact în muşchiul fesier... Şi atuncea am văzut pentru prima oară plagă împuşcată... Şi avea şi gaura de intrare, şi gaura de ieşire... că ştiam că ieşirea-i puţin mai mare... Da’ nu sângera! Zic: O intrat, şi o ieşit. L-am pansat şi zic: Ce fac cu el? Ţine-l aicea! Şi aveam acolo la chirurgie un loc unde ţineam preoperator şi postoperator... şi l-am băgat acolo, în pat. Nu trec zece minute... mai vin cu unu’. No, ia-l şi pe-ăsta şi aranjează-l. Pe ăla, săracul, l-o prins undeva prin coapsă şi sângera. Ce poţi să faci? Plagă penetrantă... L-am pansat, tetanos aveam, i-am făcut o injecţie pentru orice eventualitate, că o atins glonţul îmbrăcămintea şi cine ştie ce mizerie avea... Şi dup-asta am rămas acolo cu ei. (…)

Din ziua aceea a început teroarea. În toate camerele unde-au fost obloanele aruncate şi date jos, oamenii au fost puşi în lanţuri... Te băteau, c-aveau motiv sau nu... Nu auzeai de dimineaţa până seara la fiecare etaj decât zdrang-zdrang, lanţuri, nu auzeai decât vaiete şi gemete, domnule... Şi asta a durat din 15 iunie 1958 până în 9 ianuarie 1960, cât a fost Goiciu. Atunci l-au dus pe Goiciu de la Gherla şi-a venit în locul lui Istrate. Şi-ăsta apoi a continuat, şi a fost mai al dracului decât fostul comandant, Goiciu, care-a avut şi ăla un renume în penitenciar...”. Fragment interviu Alexandru Maier, Târgu Mureş, “Experienţe carcerale vol. I”, Cosmin Budeancă (coord.).

Costică Budu: “Şi bătaie ce-am luat!”

„La Gherla... acolo închisoare, mamă Dumnezeule! Istrate, Şomlea şi cu Cârciu, care-i mort... şi nu-i mai ţin minte pe toţi... Şi bataie ce-am luat! Ghioaga pe noi era mereu... Trebuia să stai sfânt... Dacă ne ducea la plimbare, pe scări, de sus de la 4, apoi la fiecare colţ de etaj stăteau cu ghioaga şi dăi... Trebuia să fugi tare să scapi. Şi aveam bătrâni care nu mai puteau să fugă...

Nu puteai să faci nici o mişcare, nimic, atât doar: şters, veceu, tinetă. Era tinetă înăuntru, nu te scotea la veceu decât odată pe zi, dimineaţa... Foamea!? Nu mai zic de foame... că era zi de zi. Dacă 20 de inşi mâncam dintr-o pâine de 2 kile... Deci nu-ţi venea nici o sută, că o tăia cu cuţitu şi se mai fărâma... Şi la 1 îţi trântea o varză din aia... Şi când eşti tânăr mănânci mai mult... Bătrânii, săracii, zicea’ că le ajunge, dar vai de capul ei de mâncare, că nu era consistentă. (…)

Prima dată am zis: dacă venim în Ardeal, o să fie oameni mai buni. Măi băiete! Da’ periculoasă-i Gherla asta! Şi acuma cred că ieste, îi închisoare grea. Atunci era Istrate şi cu ceilalţi gardieni”. Fragment interviu Costică Budu, Suraia, Vrancea, “Experienţe carcerale vol. I”, Cosmin Budeancă (coord.).

Octav Bjoza: “Pentru mine, asta a lui Istrate, a fost cea mai cruntă bătaie”

“La Gherla avusese loc o aşa-zisă revoltă a frontieriştilor. Au bătut cu picioarele de pat demontate în uşi de ziceai că le sparg. Şi au cerut să vină comandantul, să se revină la un regim de detenţie mai uman, să li se dea pachete, medicamente, nu ştiu ce. Au adus pompierii cu furtune de apă ca să-i stropească, să-i ude. Şi se-auzeau ţipetele până în centrul oraşului, căci penitenciarul e relativ aproape de centru, la 2-300 de metri. Şi se auzea vuietul ăla, cum urlau deţinuţii. Atunci au lansat zvonul în oraş că închisoarea a luat foc, că-i un incendiu, şi de-aia trec pompierii. Dar Istrate o pus pă terasa de la pavilionul II parter o puşcă mitralieră din-aia cu două picioruşe şi-a tras, a luat la secerat faţada închisorii şi se zice că un om ar fi murit şi încă vreo câţiva ar fi fost răniţi de gloanţele trase de acest criminal, care au ricoşat din paturile metalice. Şi din cauza asta erai luat în primire încă din capul locului, ca să ştii că aici e Gherla. (…)

Iau cele două palme, şi când intrăm pe scări să ne ducă la celulă, Istrate stătea pe balustrada de la etajul I şi mă urmărea. Istrate era un tip ţigănos, mic, pirpiriu, cu-o figură vicleană, de ticălos. În timp ce eu încă mai eram în Gherla era locotenent, da’ l-au făcut locotenent major la începutul toamnei lui ’59, când am fost luat eu şi dus în Balta Brăilei. Şi spune: „Ia, tu şi tu!” Pe 2 din cei cam 42 care eram în cele 12 paturi. Era iarna pă terminate, dar era încă frig şi eram desculţi, cu bocancii în mână, că n-aveai voie să ieşi în bocanci, că erau cazoni şi-aveau ori potcoave ori blachiuri şi s-auzea poc, poc, poc, poc. De ce? Ziceau ei că zgâriem mozaicul şi-i dat cu ceară. Aiurea, fals, erau instruiţi să nu să ştie din celula de-alături câţi îs dincolo după numărul paşilor.

Şi ne opreşte şi ne duce în camera ofiţerului de serviciu. Ofiţer de serviciu era gardianul Stan, din Mintiu Gherlii de loc. Şi zice Istrate: „Bine, mă, păi voi vreţi să mă băgaţi în puşcărie alături de voi? Păi voi n-aveţi grijă de sănătatea voastră, mă? Păi, desculţi, mă? De ce nu v-aţi pus, mă, ciorapi? Voi vreţi să vă-mbolnăviţi, să muriţi p-aici, mă? Să mă băgaţi pe mine în puşcărie lângă voi, mă?”. Zicea aşa în bătaie de joc, că mureau pe capete săracii. „Ia stai să-ţi dau eu ciorapi, mă, dacă n-ai!” Şi ne-a aşezat pe burtă, pe mozaicul încăperii, ne-a pus să ridicăm de la genunchi picioarele în sus cu tălpile apropiate şi să stăm cu capul pe mâini. A luat ciocanul cu care bătea gratiile de la ferestre la predare şi la primire, ca să vadă dacă cineva în timpul zilei sau nopţii nu le-a tăiat să fugă. Da’ cu ce să le tai? Şi-ai noştri aveau atâta demnitate în ei încât nici dacă ne deschideau uşile nu fugeam. Spuneam că să vină să-şi ceară iertare de la noi dacă vor să plecăm acasă... Aşa eram de naivi, pe undeva. Ei, şi cu ciocanul cu care bătea în gratii, care era un cilindru de stejar cu dimensiunile de 20 de centimetri lungime şi un diametru de vreo 10, şi o coadă lungă cam de 1.20 metri, făcută din carpen sau salcâm, lemn fibros care nu se rupe. S-a dat în spatele meu şi a-nceput să dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne. Mi-a spus: „Scoate bocancii!” În gândul meu zic: „Aoleo, ce-o să mă doară acum”. La un moment dat, după ce-am scos un bocanc, zice: „Nu, unul lasă-l!” M-am gândit: „Bă, ăsta mai are un pic de suflet în el, probabil”. Şi căutam când mă lovea să împing piciorul cu câţiva milimetrii, un pic mai sus ăla cu bocancul ca să preia el lovitura, dacă se putea.

Şi îmi trage 25 de lovituri. Simţeam cum trupul se contractă şi mi se părea că din contracţia aceea parcă săream de la pardoseală câţiva centimetri, o palmă, că pentru o clipă, pentru o fracţiune de secundă, înving gravitaţia. Parcă simţeam cum sar, mă opresc, şi iară cad. Lovea, se contractau muşchii, săream parcă. Şi zice: „Ia uite Stane, banditul nu că nu ţipă, da’ nici nu icneşte! Ia stai, bă, să-mi dau vestonul jos. Ia pune vestonul acolo în cuier să-i mai trag o porţie”. După 50 de lovituri a trebuit să cheme din celulă pe cineva cu o pătură şi m-a’ târât în celulă. Când am ajuns, ăi care aveau vechime de ani de zile au întrebat imediat: „Te-o’ lovit peste bocanc?” Eu fericit: „Da!” „Scoate-l repede! Rupeţi-l! Distrugeţi-l! Tăiaţi-l! Scoate-l repede că altminteri e groaznic, te strânge ca-ntr-o menghină şi o să ai dureri cumplite!” Nu l-am mai putut scoate deja... Şi durerile erau groaznice. Atunci cu o coadă de lingură ascuţită mi-au tăiat cusăturile bocancului şi-au crăpat pielea, şi aşa, sacrificând bocancul, au reuşit să mă salveze de-acele dureri extraordinare. (…) Eu am fost salvat de cei cu experienţă. Şi o lună de zile mă deplasam ţinându-mă de marginea paturilor, şi-n genunchi, şi-n mâini, neputând să mai pun tălpile pe podele. Iacătă o bătaie care nu se poate uita. Am mai luat multe bătăi, şi toţi au luat. Vă rog să mă-nţelegeţi, nu doar eu am luat, că nu am fost eu cel mai mare luptător anticomunist, nu eu am suferit cel mai mult de pe urma asta: toţi am fost bătuţi, diferă doar ca loc şi ca timp. N-a scăpat nimeni nebătut. Dacă vă va zice unul că nu a luat bătaie cred că ori a uitat, şi-i grav, ori exagerează pur şi simplu treaba asta. Nimeni n-a scăpat de la măcar câţiva pumni, câteva palme, câteva picioare. Dar pentru mine asta a fost cea mai cruntă bătaie. Ei, aşa a fost cu Istrate la Gherla”. Interviu Octav Bjoza, Braşov, “Experienţe carcerale vol. III”.

 

Citește și: