Orfana cu trei copii

Orfana cu trei copii

Mirela locuieşte într-o casă dărăpănată, cocoţată pe un deal. Are 30 de ani, trei fetiţe una mai harnică decât alta şi un soţ care munceşte zi-lumină. Sunt săraci dar fericiţi că se au unul pe altul. Şi cel mai mult apreciază asta Mirela. Povestea ei începe la vârsta de şase ani, când maică-sa a luat-o de mână şi a dus-o la casa de copii.

La şase ani, când a rămas fără tată, mama a dus-o de mână la Casa de Copii. A stat acolo 12 ani în care a luptat, la propriu, pentru fiecare hăinuţă şi fiecare colţ de pâine. Mirela are acum 30 de ani, dar nu a uitat copilăria chinuită.

„Când a murit tata, eram eu cu o soră mai mare, una mai mică şi un frăţior, ultimul dintre noi. Trăiam în Bucureşti şi mama ne-a adus de mână, cu bunica, la Casa de Copii din Piatra Neamţ. L-a păstrat doar pe ăla micu. Nouă, fetelor, a zis că nu are ce să ne dea de mâncare, nu ne poate creşte”, îşi aminteşte Mirela tristă.

Doar prin vacanţe o lua bunica la ea, că era aproape, în Bacău, dar în fiecare zi cerea să meargă la mama. „Abia la 11 ani ne-a dus bunica în Bucureşti pentru că am plâns de nu a mai avut ce să ne facă. Mama avea alt bărbat şi o fetiţă cu el. Ne-a arătat poze şi ne-a spus că uşa este a noastră şi casa a ei. Şi am plecat. Sora cea mai mare a suferit foarte mult, s-a îmbolnăvit de hepatită C şi a murit. Pe mama nu am mai văzut-o de atunci şi nici nu vreau. S-a mutat din apartamentul în care stătea, l-a vândut, deşi aveam şi noi dreptul la el”, povesteşte femeia.

Mirela spune că a auzit de prin neamuri că şi frăţiorul mai mic a avut de tras multe. Cică mama ar fi vrut să îl vândă la vre-un an-doi după ce le-a trimis pe ele la Piatra Neamţ. Puştiul a fugit de acasă, s-a ascuns pe un câmp şi a fost găsit de un tractorist care l-a înfiat. „L-a luat, i-a dat un nume, şi l-a făcut om”, zice Mirela.

Fratele e singurul care o mai leagă de trecut şi despre care nu ştie nici unde este şi nici cum să dea de el. Cea mai mare dorinţă a ei este să îl mai vadă măcar o dată. A auzit că are o familie, şi-a făcut un rost în viaţă.

„Am încercat prin rude să dau de el, dar nu vor să mă ajute. Toate spun că s-a ajuns şi n-am eu treabă cu el. Să nu-l mai răscolesc. Dar nu vreau nimic de la el, vreau doar să-l văd. E frăţiorul meu, nici nu mai ştiu cum arată”, zice Mirela şi lasă privirea în jos. Singura rudă cu care a păstrat legătura e sora mai mică. Stau amândouă în acelaşi sat, la vreo 40 de kilometri de Piatra Neamţ. Fiecare cu familia şi greutăţile ei.

Mirela stă pe-un deal, aproape de pădure, într-o casă veche, care dă să cadă. E a naşului de cununie, omul care a adoptat-o şi i-a dat o palmă de pământ s-o muncească. „Cât am stat la Casa de Copii, am făcut opt ani de şcoală şi patru de profesională, croitorie. În vacan-

ţe mergeam să muncesc într-un sat aproape de oraş. Lucram cu ziua, la pământ sau la ce aveau oamenii nevoie. Naşul, nea Ion, a venit într-o zi la Casa de Fete să întrebe dacă este vreuna căreia îi place să muncească pământul şi maistra mea m-a recomandat pe mine. M-a adus aici în vacanţa de Paşti şi mi-a spus că are un nepot pe care l-a botezat şi pe care vrea să-l însoare. Aşa l-am cunoscut pe Culiţă”, îşi aminteşte tânăra.

Mirela spune că l-a plăcut pe bărbat din prima, că era curat, muncitor şi o respecta. Era în clasa a X-a când l-a cunoscut. Doi ani a vizitat-o la Centru, a ajutat-o să termine şcoala, cu ce putea din sărăcia lui. „Oricum, după ce terminam şcoala m-ar fi aruncat pe străzi de la Casa de Copii. El mi-a plăcut, am avut noroc, era şi sincer. Ne-am căsătorit în ’97, dar a fost o nuntă printre străini. Am avut şi rochie de mireasă, vreo 50 de oameni invitaţi acasă, dar eu nu ştiam pe nimeni. Naşu’ ne-a dat o cameră doar a noastră, în casa lui şi asta a fost”, zice Mirela.

Acum stă în aceeaşi casă, dar au două camere. Între timp familia s-a mărit. Prima născută a fost Ana, acum în clasa a III-a. Subţirică şi negricioasă, fata spune că îi place mult să citească şi să scrie. Stă pe pat lângă surioarele mai mici şi e prima care se duce la treabă. Apoi au venit Elena şi Ioana, boboace, una la şcoală şi cealaltă la grădiniţă. Cel mai mult a avut de tras cu Elena, născută cu o malformaţie şi purtată multă vreme pe la doctori.

„Dar cel mai greu e de bani, că trebuie să le port pe toate în şcoală, învăţătorii ne cer multe. Nădejdea este în Culiţă. El lucrează în construcţii şi cu salariul lui reuşim să ne mai ajutăm. Toată ziua e plecat la muncă, se pricepe la toate, şi zidar, şi faianţar. Îl vedem doar seara. Fetele abia îl aşteaptă pe uliţă”, povesteşte femeia. Mirela ţine casa, cu naşul. Muncesc de dimineaţă, în ogradă sau pe câmp. Tânăra lucrează şi la vecini, ca să poată plăti datoriile. Fetele sunt mereu lângă ea sau pe lângă moş. Strâng fructele din livadă, legumele de pe câmp sau deretică prin curte. Mijlocia, deşi e bolnavă, şi ştie asta, e cea mai harnică.

„Toată baza mea e în Elena. De la 5 ani mulge vaca, şi bine, nu se joacă. În plus, e cea mai isteaţă dintre toate. E vorbăreaţă şi prietenoasă”, îşi laudă Mirela odorul. Dar nu se plânge nici de celelalte. Toate au un rost pe lângă casă.

„Eh, îs obrăznicuţe, dar mi-s tare dragi, că-s ale mele. Pe Mirela am luat-o că-i plăcea munca. Şi-acum e la fel. E bine să se ajute între ei, să se înţeleagă cu bărbatu’ şi să asculte de el”, zice moş Ion sprijinindu-se în coasă. E bătrân şi îl dor toate, dar munceşte cot la cot cu tineretul. Acum ar vrea să ridice o casă, dar aşteaptă să termine cu cheltuielile pentru şcoala fetelor. „Casa asta este veche, un perete era să cadă, dar a zis soţu’ că a pus o scândură şi mai stă. Poate n-o pica pe noi, măcar să ne apucăm de asta nouă”, trage nădejde femeia.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine