Marian SULTĂNOIU
57825 vizualizări 25 iul 2015

După căldură infernală a oraşului, aerul condiţionat şi blatul rece, de marmură, al mobilierului recepţiei unui hotel din Deva, sunt o sfântă binefacere. Şi nu apuc să spun a doua oară „sfânt”, că şi simt că mă învăluie un miros de mir amestecat cu o notă sobră de parfum bărbătesc. Îmi închipui că e doar o senzaţie indusă şi, imediat, realitatea îmi bate obrazul.

„Stimată doamnă, trebuie să facem un mic schimb de camere. Sunt două doamne care...” îi explică, spre surpriza mea totală, un preot, în carne şi oase, recepţionerei.

„...Nu mai vin!” se grăbeşte femeia să-i ducă fericitului ideea până la capăt.

„Dimpotrivă, vin cu alte două prietene. Dacă aveţi camere mai mari...”, spune iar părintele.

„Sunteţi cu grupul de Prislop, da?!”, conchide doamna, de astă dată la obiect, iar părintele aprobă blajin, din cap.

În spatele lui, zeci de oameni de toate vârstele aşteaptă, abia sosiţi din ţară, camerele izbăvirii, pentru ca mâine să-şi continue pelerinajul la mormântul părintelui Arsenie Boca, de la Mânăstirea Prislop.

Afacerea în turism

Cu două zile în urmă, aflasem despre nişte primari de comune de prin ţară că organizează ei înşişi astfel de excursii cu „enoriaşii” plătitori de taxe şi aducători de voturi. Organizarea de pelerinaje la mormântul lui Arsenie Boca a devenit mană cerească pentru mersul unor afaceri bisericeşti şi de turism, fiind oferta anului.

Pentru că vorbim aici despre aproape un milioan de oameni care merg, anual, în pelerinaj la Prislop – între 2.000 şi 2.500 pe zi, ajungând la peste 5.000-6.000 în weekend-uri, mai puţini iarna, trecând de 30.000 la sărbători, urcând până la 40.000 – 50.000, pe 28 noiembrie, ziua morţii părintelui.

În condiţiile în care, o astfel de excursie costă între 50 şi 100 lei pe zi – incluzând cazare, o masă şi transport -, rezultă că vorbim despre o sumă de aproape 20 milioane de euro.

Ca să nu mai vorbim de costul icoanelor cu chipul părintelui - despre care se spune că ar fi sfinţite -, de foto, magneţi, afişe, mătănii, lumânări şi tot felul de alte mărunţişuri, acesta constituind un mizilic de vreo 400.000 – 500.000 de euro, bani care se împart, probabil nefiscalizaţi – eu unul n-am văzut case de marcaj în zonă -, între comercianţi şi BOR.

Cum, de asemenea, mai pot intra la socoteală sutele de mii de tipărituri cu cartea părintelui, „Cărarea Împărăţiei”, cu toate celelalte titlurile – originale sau cotrafăcute - despre personalitatea sa, despre spusele sale, despre predicile sale, despre minunile pe care le-a făcut. Şi în cazul acesta, potrivit statisticilor şi a unor informaţiilor apărute în presă, suma se ridică la aproape 20 de milioane de euro.

Şi, ca un desert colorat, milioanele de lei în baza cărora prosperă „afacerea florăria”, despre care veţi citi în continuare.

Lumea se întreabă când a apărut fenomenul

Potrivit autobiografiei sale, date la Securitate, interesul românilor pentru duhovnicul Arsenie Boca a început încă de pe când acesta se afla la Mânăstirea Sâmbăta de Sus – Braşov, în anii 1939 – 1940.  

„M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. (...) În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. (...) Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia - eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor.

Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri - deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin”.

Aşa a scris atunci, despre el, Arsenie Boca, şi aşa au fost toţi anii cât l-a lăsat Securitatea în Biserică, şi tot aşa au venit oamenii, să se roage, cu zecile de mii, după moartea sa.

Trezirea tv-urilor

Doar televiziunile de ştiri şi-au amintit de el după douăzeci şi ceva de ani, atunci când a apărut un zvon potrivit căruia „o icoană a lui Arsenie Boca, aflată în localitatea Puşcaşi, a lăcrimat cu ochiul stâng”. Minunea a adunat, pe loc, 2.000 de oameni în faţa troiţei, la începutul lunii mai, ca să fie şi ei martori. După câteva zile, un alt zvon dădea ca sigură „apariţia în podeaua de ciment a casei unei creştine din Bucureşti, a chipului duhovnicesc”.

A fost de ajuns, din acel moment, ca folía televizată să atingă cote de rating excepţionale. Dincolo de asta, circul mediatic nu are nimic în comun cu faptul că, de zeci de ani, credincioşii merg, cu sutele de mii la mormântul lui Arsenie Boca de la Mânăstirea Prislop.

În consecinţă, am hotărât, la rândul nostru să luăm...

Drumul Prislopului, plin de flori de vânzare

Mergând la Prislop, dinspre Hunedoara, faci vreo 20 de kilometri pe E79, către Haţeg, iar pe la Bretea Streiului, o iei la dreapta printre minunatele dealuri ale Ţării Haţegului. Remarci, surprins, nefirescul situaţiei, cam din sută în sută de metri: în zona satelor Silvaşu de Jos şi Silvaşu de Sus, precum şi pe drumul dintre ele, indicatoarele înfipte în pomi, prin diverse metode, nu te anunţă c-ai să găseşti pe la porţile oamenilor pepeni, roşii ori castraveţi, ci flori. Şi nu oricum, ci organizat, la ghiveci, expuse în adevărate şi unice florării. La urma urmei, asta e surpriza: nu marfa în sine, ci anunţul din mijlocul pustiului: „Florăria la Leny” sau „Florăria Miraj”. Iar florăriile par să constituie, cu adevărat, afacerea sezonului.

O abundenţă de flori colorate sufocă spaţiile florăriilor „clădite” în sticlă, sau în grinzi de lemn. Aerul şi surâsul copiilor, par şi ele cel puţin la fel de colorate.

Iadul nesimţirii

Dincolo de Silvaşu de Sus, drumul se îngustează, maşinile care urcă dinspre mânăstire se înmulţesc, soarele se ascunde în nori, ba chiar începe un pui de ploaie, cât să înmoaie pământul.

Cu vreo doi kilometri înainte de porţile mânăstirii - unde se presupune că e raiul -, te trezeşti în iadul societăţii de consum. Fumurile nu urcă, ce-i drept, din cazanele cu smoală, ci din carnea micilor zvârcoliţi şi a cârnaţilor tradiţionali răstigniţi pe grătare, din ţevile de eşapament ale sutelor de maşini înghesuite într-o parcare câmpenească, din rugurile acre pe care ard deşeuri şi ambalaje, precum şi din ţigările arse până la cotor.

Iar ţipetele nu răzbat din gâtlejurile păcătoşilor arşi în văpăile judecăţii de apoi, ci din ale comercianţilor, vocalizând de după tarabele înjghebate din placaje umflate de ploaie, în chioşcuri de tablă, cu gratii la „ghişeu” şi vopsea scorojită, în rulote, sub umbrele pestriţe, în cârciumi, aşezaţi în marginea rogojinilor întinse pe jos, peste noroiul „agregat” cu un praf de nisip şi piatră spartă, peste care s-a aglomerat marfă pestriţă, ca în toate talciocurile care se respectă - de la papuci la pălării şi de la ale gurii, la ale trupului, de la ceasuri şi brichete, la cuţite şi bricege, de la lanterne, la lumânări, de la lănţişoare şi brăţări cu iconiţe, la mătănii pentru diverse ocazii, de la sticluţe cu mir, la ciorapi „trei sferturi de damă şi bărbaţi”.

Peste toate, anină la vânzare mii de tablouri, afişe şi magneţi, cu chipul părintelui Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”.

Pentru un timp, nedefinit, eşti paralizat. N-ai reacţie, n-ai scop. Nici vorbe. Te uiţi, aşteptând, poate, să fii apucat de umeri, dezbrăcat şi aruncat în cazanul cu gulaş clocotit, pentru toate păcatele tale mai vechi sau mai noi. „Hai la cârnăciori, domnu!”. „Şi o tărie dacă vreţi...”. „Un tablou cu părintele, n-aţi dori, domnu?!”.

Tot felul de români şi de romi, comersanţi de piei de cloşcă, aproape că te trag de mânecă, tu însuţi trăgându-te de haine cu ceilalţi participanţi la traficul de iad pe drumul către mânăstire.

Maşinile îşi izbesc reciproc retrovizoarele, autocarele te aruncă de pe drumul îngust în noroiul de pe margini, gazul îţi umflă ochii, îţi taie nările pe dinăuntru. Simţi, în gură, gust de smoală, fără doar şi poate, mestecat până la saţietate. „Cu siguranţă, aici e iadul!”, îţi spui. Şi încă nu e gata.

„Alo, pentru ce filmezi?! De ce mă filmezi?” se agită pe margine un rom mai înţepat. „Aşa, de amintire”.

Autorităţile locale n-au nicio putere. Oamenii spun că terenurile acestea nu le aparţin. Rar, poliţia mai aplică vreo amendă, pe care n-o plăteşte nimeni. Iar Fiscul n-are curaj să facă ordine în iad.

Ultima bornă

După alte câteva sute de metri, se deschide panorama mânăstirii. Mii de oameni ies pe poartă, cuprinşi de sfinţenia lor, pentru a se reîntoarce în iad. Care, pe jos, care, cu maşini. În stânga intrării, sute de vehicule de tot felul, într-o altă parcare imensă, neamenajată. Nişte bodigarzi dau din mâini, „fac ordine” şi invită, dincolo de bariera până la care pot înainta maşinile credincioşilor, mai aproape de poartă, pe cine vrea dorinţa lor. Nici nu mai contează dacă li se strecoară în buzunar „ochiul dracului” – bacşişul e neimpozabil  -, câtă vreme comerţul aici merge uns fără vreun fel de case de marcaj.

Şi, cum intri în curtea Mânăstirii Prislop, lepădat de rele, peste ce dai, imediat, în stânga porţii?! Peste o tarabă, fireşte, cu marfă bisericească şi mireană deopotrivă. Te minunezi şi mergi mai departe.

După ce treci şi de ultima tarabă, totul e sfinţenie.

Mii de oameni, dezbrăcaţi de relele lor, merg în linişte să se aşeze la coada impresionantă, imens cortegiu, adăstând la mormântul părintelui Arsenie Boca.

Au venit aici de peste tot din ţară – unii cu autocarul, în excursii organizate fie de biserica din sat, fie de primărie, alţii pe cont propriu –, ca să se roage de sănătatea lor şi a familiilor lor. Ca să trăiască o clipă de înălţare, ca să se lase pătrunşi de spiritul celui pe care BOR încă ezită să-l canonizeze: Arsenie Boca.

Istoria pe scurt

Părintele, pe numele său Zian Boca, Arsenie pe numele preoţesc, supranumit de credincioşi “Sfântul Ardealului”, s-a născut la Vaţa de Sus – Hunedoara, în 1910. În 1933, absolvă Academia Teologică din Sibiu, urmând apoi, cu bursă, cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti. Recunoscându-i talentul, profesorul Costin Petrescu îi încredinţează pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, de la Ateneul Român.

În anul 1939, după ce petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, merge la Mânăstirea Sâmbăta de Sus – Braşov, pentru ca, în anul 1940, să devină stareţul acesteia.

La 17 iulie 1945, părintele Boca este arestat, la Râmnicu Vâlcea, pentru prima oară, fiind acuzat că a participat activ la mişcarea legionară. Este eliberat pe 30 iulie 1945.

În mai 1948, este arestat din nou, acuzat de sprijinirea luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Pentru activitatea sa şi a notorietăţii căpătate, este reţinut de Securitate şi torturat, timp de două luni.

Ulterior, este strămutat la Mânăstirea Prislop, de către Mitropolitul Nicolae Bălan, devinind stareţul lăcaşului. Când se transformă în mânăstire de maici, părintele Boca rămâne aici ca duhovnic.

Urmează un şir de reţineri şi anchete de-a lungul anilor 1950, 1951 (Canal), 1953, 1955, 1956. În 1959, i se interzice activitatea preoţească până la moarte. Este permanent urmărit de organele Securităţii.

Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu, Giurgiu.

Moare la Mânăstirea Sinaia, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani

A fost înmormântat la Mânăstirea Prislop – potrivit propriei dorinţe -, la 4 decembrie 1989. Cărţile spun că ar fi prorocit că mormântul său va fi loc de pelerinaj.

Acesta constituie azi, într-adevăr, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din România, acolo unde vin, anual, în ultima perioadă, aproape un milion de oameni. La data de 28 noiembrie, ziua morţii sale, se înregistrează un aflux de 40.000 de persoane.

Întoarcerea în... lume

Mulţimea de oameni care a aşteptat, în linişte, să ajungă la mormântul părintelui, să se roage, să-i sărute crucea şi chipul, se întoarce, mai senină. Unii oameni sunt în putere, alţii la a doua, chiar la a treia tinereţe; unii întregi, alţii în baston, cârje sau sprijiniţi în cadru, însoţiţi de copii şi nepoţi; unii cu buchete de flori, alţii cu ghivece. Cu toţii păşesc, cuminţi, venind de la mormântul părintelui. Mă apropii să-i întreb ce simt.

Un domn, pe la 87 de ani, sprijinit de umărul fiului său, îmi spune că a venit să se roage pentru sănătatea familiei, pentru copii, pentru nepoţi şi strănepoţi. “Am fost la mânăstiri, am dăruit şi un măgar gratis. Dar e greu la anii ăştia”. Îmi spune bătrânul. Fiul său se dovedeşte la fel de dezamăgit, ca şi noi, de bâlciul de la porţi: “Nu e în regulă ce se întâmplă. Chiar aici… Măcar dacă era un pic mai departe” spune el.

O doamnă, care se vine de la mormânt cu un ghveci în mâini, îmi spune că măicuţele oferă, la mormânt, credincioşilor, flori din preamultul adus, pentru a le îngriji acasă. “A fost frums, linişte, civilizaţie. Aici! Afară e altceva. Una e credinţa, alta e comerţul” îmi spune doamna, şi merge încet spre ieşire.

 

Citește și: