231 vizualizări 19 ian 2009

„Nu erau păsări, nici o formă de viaţă, o insectă măcar. Era doar gheaţa, o întindere nesfârşită. Şi noi, exploratorii... eu vorbeam cu sania, cu beţele de schiuri, botezam formele de gheaţă. Erau minus 36 de grade Celsius, iar noi eram pe schiuri deja de două săptămâni. Formam un grup de unsprezece oameni, din diverse ţări, iar eu eram singura femeie”, povesteşte Uca Maria Marinescu, 69 de ani, exploratoare. Toate astea i se întâmplau prin 2001, la Polul Nord, când ea a devenit prima sexagenară din lume care a atins pe schiuri amândoi polii. Şi asta, într-un singur an. Toată viaţa, Uca Marinescu a fost profesor de sport. Într-o zi însă, nici ea nu poate să explice cum, i-a venit aşa, să plece la capătul lumii. Zice că pur şi simplu a avut o „chemare”. La 50 de ani, când colegii săi visau la o pensie liniştită, ea şi-a luat rucsacul la spinare, via Tibet. Ca să-şi plătească expediţiile, şi-a vândut maşina, terenurile şi s-a zbătut să-şi găsească sponsori.

Cum se atinge „axa Pământului”

Expediţia la Polul Nord („geografic”, ţine să precizăm) a fost cam cea mai crâncenă. Era singura femeie într-o echipă de unsprezece exploratori străini. La prima întâlnire, ei se aşteptau să vadă o namilă de femeie. Când s-a deschis uşa şi a apărut românca, micuţă şi firavă, bărbaţii au rămas cu gura căscată. „Am citit în privirea lor un: aoleo, ce caută ea aici?”, îşi aminteşte femeia. În expediţie, pe gheaţă, când şi când plângea de oboseală, dar îşi ridica gulerul, să nu o vadă exploratorii. „Cine m-a pus să vin eu aici?”, se întreba, înghiţindu-şi lacrimile.

„Purtam trei costume de polar, cu pantaloni şi bluze de diferite grosimi, făceam pe schiuri 17 kilometri pe zi. La ora două după masă, era pauza de prânz, când ne aşezam pe sănii să mâncăm. Polul Nord este ca o căciulă, cu calotă de gheaţă groasă de aproape 1000 de metri, în centru. Pe lateral, grosimea este mai mică. În primele două, trei zile, se ciocneau gheţurile şi se zguduia tot, ca la cutremur, un sentiment de mare nesiguranţă. Aveam pungi cu mâncare vidată, topeam un calup de zăpada, o fierbeam şi dădeam drumul pungilor în apă. Şi prin buzunare ţineam batoane energizante, ciocolată, seminţe, nuci, migdale şi fructe uscate. În fiecare seară făceam măsurători cât mai avem exact până la Pol şi ţineam legătura prin radio cu o staţie rusească de pe calotă.

Exista riscul ca banchiza să ne ducă în derivă”, povesteşte explotoarea. Din cauza magnetismului, se întâmplau nişte lucruri ciudate: dacă se culcau seara, ştiind că mai au 73 de kilometri până la Pol, dimineaţa se trezeau că mai au de fapt 72 de kilometri. „Ne atrăgea Polul Nord”, explică ea. Când s-au apropiat mai mult, s-a întâmplat invers: seara mai aveau 38 de kilometri, iar dimineaţa, 38, 8. „Fiindcă ne atrăgea Polul Sud. Asta era o cruntă dezamăgire fiindcă pentru noi, mai mult decât obosiţi fiind, contau şi doi metri”. Spre final, era gata să cedeze. S-a aşezat pe sanie şi nu mai putea să se ridice. „Hai să mergem”, a îndemnat-o Victor Boyarsky, un celebru explorator rus.

„Mai lasă-mă cinci minute”. Dar pauza nu i-a ajuns. „Hai, sus, că mai avem un kilometru şi 700 de metri”, a anunţat-o Victor, după nişte măsurători. Brusc, a dispărut orice strop de oboseală; înzdrăveniţi pe loc, colegii de expediţie au luat-o la fugă spre băţul înfipt în gheaţă, singurul care reprezenta Polul Nord geografic. „Numai eu am rămas la coadă. Le-am spus că sunt atât de fericită, încât nu îndrăznesc să mă grăbesc, ca să nu-mi fie fericirea prea scurtă”. Când au ajuns la „băţ”, exploratorii au început să facă tumbe. Doar ajunseseră la punctul pe unde iese „axa Pământului”! 96 de kilometri pe schiuri, ca să atingă un singur punct. Dar punctul ăla era „culmea” Polului Nord. La întoarcere, i-a cules din gheţuri un elicopter al bazei ruseşti, că le era imposibil să mai vină tot pe schiuri.

Crăciunul la Polul Sud

Călătoria asta nu i-a ajuns. Tot în 2001, a prins-o ajunul Crăciunului la... Polul Sud. Era cu doi americani, un neamţ şi o sudafricană. Credea că Sudul va fi mai uşor de cucerit decât Nordul. S-a înşelat. Opt zile viscolul i-a blocat în corturi. Se făcuseră minus 40 de grade Celsius. „Era un vânt cumplit, parcă muşca din noi. Dacă nu ieşeam periodic afară, să îndepărtăm zăpada, riscam să ne îngroape de vii în cort. Eu vorbeam cu vântul, îi spuneam: da, ai dreptate, eşti frumos, dar acum du-te în altă parte”. Pe marginea continentului, a dat ochi în ochi cu pinguinii şi cu focile. Dar biologii de acolo protejează vieţuitoarele ca pe ochii din cap: îi obligă pe exploratori să-şi dezinfecteze tălpile înainte de a intra în arealul animalelor, ca să nu le transmită vreun virus.

Şi nici n-au voie să se apropie la mai mult de câţiva metri de ele, daramite să le mai şi atingă. De acolo a putut să vadă perfect ce efecte are încălzirea globală: „Vara, poţi să vezi cu ochiul liber cum se topeşte coasta Antarcticii, lăsând în urma ei nisip, piatră şi stâncă. Impactul încălzirii globale pare uriaş, parcă e mai mare decât se spune prin documentare. Eu însămi am văzut cum fac banchizele ţurţuri şi cum se scurge apa din ele”.

Uca Marinescu a mai bifat: polii magnetici, Tibet, regiunea Yukon din Oceanul Arctic, la ultimii eschimoşi, insula Paştelui, Tasmania, Mongolia, Siberia, Patagonia, Alaska, populaţiile de tsatami, buriaţi, vânătorii de vulturi, crescătorii de reni... şi lista nu se termină aici.

Papuaşii cei sensibili

În Africa, în culoarul Caprivi, s-a întâlnit cu un soi de sălbatici care aproape că au făcut-o să se simtă acasă. Era un trib al populaţiei san. „Au nas ascuţit, pielea cafenie, buzele nu prea umflate, părul ca nişte boabe de piper, picioarele şi urechile lungi, fruntea teşită, capul uşor alungit. Ei sunt adevărata Africă, trăiesc în colibe de paie, împărţiţi pe familii şi clanuri. Nu prea am reuşit să-i fotografiez, fiindcă aveau impresia că le fur sufletul. Se hrănesc cu plante şi o dată pe lună, după ce vânează câte un ren sălbatic, îi cer iertare că l-au omorât ca să-l mănânce”, povesteşte exploratoarea.

A mai fascinat-o Papua Noua Guinee. „Toată lumea îmi spunea: nu te du în Papua că sunt canibali”. Şi-a luat doi africani ghizi, Tom şi Jimmy. Dezbrăcaţi până la brâu, tinerii au purtat-o câteva zile pe cărări înguste, cu ierburi înalte şi insecte ca-n cărţile de biologie. ÎI tăiau hăţişul în faţă cu o macetă care o băga în sperieţi, că de fiecare dată se aştepta să-i alunece lama peste gât.

Dar asta era la început, că pe urmă a căpătat încredere în ghizi: „Aveau o privire atât de caldă, încât te făceau să te înmoi cu totul. Am stat o zi în satul lui Tom, iar băştinaşii erau fascinanţi. În fiecare seară cântau şi dansau în jurul focului, şi cu tobele, şi vocal. Îşi povesteau prin cântece ce ai făcut peste zi. Aveau foarte multe păsări în zonă şi creşteau şi purcei. Îi tăiau o dată pe an, la o sărbătoare anume. Şi copiii lor sunt drăgălaşi foc! Să vedeţi, când am ajuns în sat, am auzit un murmur. Noi ne apropiam, murmurul se înteţea. Până la urmă, de după nişte tufişuri, au ieşit vreo patru copilaşi; de fapt ei îmi cântau în semn de bun sosit, dar preferau să stea ascunşi că le era jenă să-mi cânte chiar în faţă”.

Erau maxim o sută de oameni în sat şi toţi refuză să coboare în lumea noastră. La ei, bolile civilizaţiei nu există, şi nici bani, că n-au ce face cu ei. Se foloseşte trocul, iar oamenii nu stau încruntaţi, par mereu veseli şi fericiţi. Când să plece, ar fi mers şi Tom cu ea. „Tu sigur ai o ţară a ta. Ne iei şi pe noi, să o vedem?”, a rugat-o.

A sacrificat televizorul de dragul pisicii

Nu îi dai mai mult de 55 de ani. „Păi îmi plac Polii atât de mult, încât m-am congelat”, râde ea. Este vegetariană de unsprezece ani, mănâncă moderat, face zilnic mişcare şi nu se uită la televizor. Are un apartament micuţ şi modest în Bucureşti, pe Fulga, o pisică albicioasă şi, prin toate colţurile casei, hărţi şi enciclopedii. A primit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Ofiţer, trăieşte dintr-o pensie de 1500 de lei şi acum, prin „Ordonanţa Boc antipensionari”, şi-a pierdut colaborarea cu Ministerul Tineretului şi Sportului. De câţiva ani buni, aşteaptă o indemnizaţie de merit pentru performanţele ei. Ar trebui să i-o acorde o Comisie guvernamentală, dar de fiecare dată primeşte invariabil, răspunsul: „Mai aşteptaţi, că sunt alţii în faţă”.

Fără televizor a rămas de dragul Fulgăi - nu-i mai ajungeau banii şi a început să se întrebe la ce-şi permite să renunţe şi la ce nu. Aşa a ajuns la întrebarea „taxa TV sau mâncarea pisicii”. A eliminat-o pe prima, fără regrete. „În toate expediţiile plec ca să găsesc răspunsurile la nişte întrebări, dar de fiecare dată mă întorc cu întrebări şi mai multe. Pe la 30 de ani aveam un vis ciudat, se făcea că dădeam din braţe, iar mâinile mi se transformau în aripi şi începeam să zbor. Treceam prin locuri necunoscute eu, care nu plecasem nicăieri până atunci. Târziu, când am ajuns în Tibet, fără să-i povestesc măcar visul, un călugăr mi-a spus că într-o viaţă anterioară am fost pescăruş polar”.

Citește și: