Povestea unui peruan îndrăgostit de România

Obiectele meşterite de „incaşii moderni“ sunt la Bucureşti foarte apreciate n Fotografii: Valeriu Tanasoff

Peruanul Rafael Olaya Sanchez a venit în România acum patru ani, să studieze medicina. După ce s-a oripilat de traficul din Bucureşti, a ajuns să-i pice cu tronc România. Şi-a deschis butic cu obiecte tradiţionale peruane, aduse direct de la descendenţii indigenilor din Anzi, iar românii îi cumpără în draci marfa

În Bucureşti a văzut pentru prima dată "clădiri fără vopsea", aşa le zice el blocurilor cu ziduri gri. Căci acasă la el, în Peru, toate clădirile sunt colorate. Rafael Olaya Sanchez a venit în România acum patru ani, să studieze medicina. Ar fi făcut-o la el acasă, doar că acolo studiile ar fi durat 11 ani, prea mult. Mai făcuse înainte şi Administraţia. Şi-a calculat că, dintre toate ţările unde ar fi putut studia medicina mai ieftin şi mai repede, cel mai bine ar ieşi să vină la Bucureşti. Avea 32 de ani pe atunci. Tot ce ştia despre România erau doar trei lucruri: Ceauşescu, comunismul şi Nadia.

Părinţilor nu le-a spus nimic decât după ce s-a văzut cu actele în mână. Nimănui din casă nu i-a convenit ţara aleasă. Pe tatăl lui, medic, a picat cerul. Au cam strâmbat din nas şi mama, infirmieră, şi cei doi fraţi. Cum adică, el, tânăr din familie înstărită, de medici, să aleagă tocmai România? Ţara comunismului unde odată "nici măcar nu aveai voie să gândeşti mai mult decât ar trebui"?

Cum era să-l gonească acasă gerul românesc

Ajuns în ţară, a avut un şoc la prima vorbă românească: "Auzeam în jurul meu numai şşş, ţţţ şi nu înţelegeam nimic. Înainte, îmi trimisese cineva nişte texte cu cuvinte în limba română, dar fără diacritice. Cuvântul mână era mana ...aşa că româna părea să semene cu limba mea, spaniola", ne spune Rafael. Până atunci, el nu rostise niciodată cuvinte cu asemenea consoane. În trei luni de zile, însă, a învăţat şi bazele limbii ("primele au fost prostiile", râde); acum vorbeşte bine româna.

Şi apoi a mai fost şi şocul cu taximetriştii din Bucureşti - a descoperit năucit că "sunt de groază". A urmat povestea de la gazdă, când s-a trezit cu hainele furate, apoi necazul cu aglomeraţia. La el acasă, în oraşul Trujillo şi în capitala Lima, lumea nu se calcă pe picioare niciodată. Nu sunt ambuteiaje în trafic şi toţi au loc să se plimbe pe străzi fără să se atingă. "Aici am văzut cum doamne şi domni vorbescu urât cu copiii şi tinerii în autobuz, ceea ce în Lima nu văzusem", ne spune. Şi apoi iernile românilor... N-a mai tremurat niciodată în viaţa lui cât a făcut-o aici în iarna lui 2006, la minus 20 de grade, de a îngheţat până şi marea. "Pur şi simplu nu mai puteam să respir, de abia mă mişcam, obişnuit cu temperaturile de acasă, zece grade iarna şi 30, vara. Iar zăpadă, numai în Anzi. Atunci a fost singura dată când m-am gândit să mă întorc. Acum m-am obişnuit cu frigul".

"Aici te simţi mai în siguranţă, nu se fură prea mult"

Şi cu asta s-a risipit tot şocul. A început să se plimbe prin toată ţara, a ajuns chiar şi-n Maramureş. Într-o zi s-a trezit că de fapt iubeşte România aşa cum este ea. "Fiindcă oamenii sunt prietenoşi, iar foarte mulţi au şi cultură. Ţara voastră este mult mai liniştită decât Peru, aici te simţi mai în siguranţă, nu se fură prea mult... aveţi păduri şi munţi frumoşi, parcuri frumoase, o istorie, arhitectură veche. Însă ar trebui să vă promovaţi mai mult. Puţini din lume cunosc că dacii au stat pe teritoriul acesta. Le admiră cultura, fără să ştie că voi sunteţi urmaşii dacilor. Am ajuns să iubesc România", zice Rafael. Ar putea să vorbească cu orele despre cultura românilor. Numai clasa politică i se pare "ceva nasol, urât".

Acum s-a lipit atât de mult de ţară, încât s-a şi însurat cu o româncă, ba şi-a deschis pe Calea Victoriei un magazin de produse tradiţionale aduse direct din Peru. L-a inaugurat în plină criză. Avea fix 150 de dolari când a sosit în România, nici de mâncare nu-i ajungeau banii întotdeauna. Astăzi trăieşte rezonabil din micul butic - vinde numai ciudăţenii, de aia şi are atâta succes. Are aşa: cercei din melc şi picioare de calamar, cercei din corn de taur sau din solzi de peşte, coliere din nucă de cocos, ori pandantive din tagua - o sămânţă ce provine din palmierii Amazoniei, supranumită şi "fildeş vegetal". Sămânţa e ciudată rău faţă de ce creşte prin România; este aşa de dură încât odată peruanii făceau din ea clape de pian.

Mai sunt căciuli, şaluri şi hanorace exact ca-n Peru, făcute din lână de alpaca sau vicunia, animale din specia cămilei. "Materialele sunt sută la sută naturale, multe lucrate manual de artizani din Peru. Marfa mi-o trimite sora mea pe avion; este un mare efort să faci rost de haine numai din fibră naturală, dar trebuie căci aici există o mare cerere pentru aşa ceva. Vedeţi, aproape toate produsele de la Inca Land au o poveste. De exemplu, acest hanorac are ca motive tradiţionale peruane lama şi frunzele de coca", explică Rafael. Mai vinde suporturi de pahare din lemn, cu sticlă pictată cu desenele sacre din Nazca, acelea făcute în trecut de incaşi, şi care acum au uimit o lume întreagă. Nici un istoric nu a descoperit până acum ce i-o fi apucat pe incaşi să facă asemenea desene uriaşe la sol, bine văzute din avion sau prin satelit. Dar sigur e că după ce priveşti desenele alambicate de pe suporturile de pahare din butic, primul gând este să dai o căutare google să afli povestea Nazcăi.

Se cumpără mult bijuteriile făcute din seminţe de huayruro - astea sunt mititele şi strălucitoare, jumate roşii, jumate negre, culese dintr-un arbore amazonian înalt de 40 de metri. Sunt un fel de amulete, legenda spune că te feresc de spiritele rele. Povestea statului Peru o găseşti pe tabla de şah: jumate din piese sunt incaşii, cealaltă jumătate, spaniolii. Între cele două tabere se duc lupte grele, iar Rafael vorbeşte despre ele cu ochii aprinşi. Mai ales că, de când a venit în România, tânărul n-a mai fost deloc pe acasă. Dacă nu cumperi şahul fiindcă-ţi place istoria, tot l-ai lua pentru bijuteria care este - pictat manual în toate culorile închipuite, făcut din lemn şi ceramică arsă.

Meşterii locuiesc în munţi şi vorbesc dialectele quechua şi aymara

Interesant e că multe dintre acestea sunt lucrate de meşteri peruani consideraţi cam sălbatici, că nu vorbesc deloc spaniola. Ştiu numai un dialect quechua şi aymara, locuiesc prin munţi şi sunt consideraţi direct descendenţi indigeni. Un soi de "incaşi mai moderni".

"Artizanii aceştia nu obişnuiesc să se plângă de nimic, pur şi simplu muncesc. De aceea, meşterii trăiesc bine şi obişnuiesc să lucreze cu întreaga familie la un colier sau la o brăţară pe care o vedeţi aici. Ajutor social nu există. Dintr-un hanorac de 200 de lei aici, să zicem, 120 de lei ar fi costul lânii, iar 80 de lei - mâna de lucru, plata pentru artizani. Apoi mai trebuie plătit şi împachetatul în cutii şi transportul mărfii, căci de la producător până la avion trebuie aduse cu taxiul. La avion se mai plătesc taxe de 10 dolari pe un kilogram de marfă, dacă e cantitate mare", ne explică peruanul.

La buticul său e fierbere mare toată ziua. Vin clienţi fideli, care îi spun deja pe nume, dar şi mulţi curioşi, dornici să vadă şi ei cum arată o pereche de cercei cu picioare de calamar. Care cum face să-şi păstreze clienţii? Simplu de tot, ne spune Rafael, un zâmbet şi se rezolvă.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine