JOBURI Un singur recrutor, sute de candidaţi

Pregătiri pentru cariera de căpşunar

Studenţii la Agronomie s-au înghesuit la joburi în fermele din Anglia, pentru 5,73 lire pe oră

Selecţia o face un singur individ, care vorbeşte despre câştiguri de peste 13.000 de lire în şase luni. Studenţii care au mai fost afară spun că profitul mediu e de 5.000 de lire

4 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

Muncă şi cultură: „Ţara e excesiv de scumpă, dar ai ce vizita, este superb, e o oportunitate“

Fermierii nu caută tineri proşti sau deştepţi, ci numai harnici, să se trezească devreme şi să nu facă nazuri. Este o muncă (priveşte sala plină-ochi şi îşi caută cuvintele)… simplă (pare în dubii – să spună sau să tacă?)… şi de fapt grea, de la ţară”. De la catedră, îmbrăcat ca un broker, cu microfonul în mână şi cu aerul unui afacerist american, Alexandru Barbacaru selectează studenţi să-i trimită la fermele agricole din Marea Britanie. E partener al HOPS, un program de schimburi culturale între ţări, care cică ar avea 25.000 de membri.

Se întâmplă sâmbătă dimineaţă, în amfiteatrul Facultăţii de Horticultură din Bucureşti. Studenţii au venit cu sutele cu o oră înainte, să-şi găsească locurile cele mai bune. Nu e loc să arunci un ac. Cum a apărut Barbacaru, brusc s-a făcut linişte. Întâi prezintă programul, fermele, munca şi câştigul, apoi face selecţia. Mai are câţiva asistenţi, dar selecţia o face el singur, de la catedră. Toată treaba durează până la noapte. 

Fetele cu poşete roşii, viitoare căpşunărese

Începe prezentarea. Câteva momente stă nemişcat, încercând să “citească” marea de tineri, ca să ştie ce să le spună. Studenţii par nişte copii mari de la ţară - unii au unghiile înnegrite de muncă, alţii au creste şi cercel în ureche, dar bătături în palme. În faţă sunt câţiva “boboci” care au căpătat deja pe chip ridurile alea de lehamite care, normal, îţi apar pe la 40 de ani.

Au haine ponosite şi cenuşii, dar telefoane scumpe. Sunt şi câteva viitoare “căpşunărese” cochete, cu manichiură şi poşetuţe roşii. Au auzit că la căpşuni eşti sclav-sclav, toată ziua stai numai în genunchi pe plantaţie, dar ele tot sunt dispuse să facă sacrificiul ăsta. Şuşotesc: cutare cică a plecat printr-o firmă şi când a ajuns acolo a găsit numa’ o baracă mai mică decât o celulă de puşcărie şi n-avea nici apă curentă şi mai era şi-un şobolan, uite atât de mare. Apoi, doamne fereşte dacă băga vreunul o căpşună în gură, îl certa supraveghetorul o zi întreagă!  Şuşotelile se topesc brusc.

Începe Barbacaru: “N-o să ne găsiţi pe stâlpi. Nu punem nici un centimetru de afiş pe stradă, fiindcă ne găsiţi pe site-uri străine. Facem întâlniri şi selecţii la facultăţile de agricultură din toată ţara, iar din 2007 am început să plasăm şi nestudenţi sau chiar studenţi de la alte universităţi. Nu se pleacă mai devreme de luna mai, se fac contracte în regulă. Probabil că jumătate dintre voi veţi pleca. Permisele de muncă sunt pe maximum şase luni. Iar leafa…”. Sala îşi ţine respiraţia.

Chiria, 31,22 lire pe săptămână, impozite ca în ţară

Câştigi 5,73 lire pe oră, ce depăşeşte opt ore se plăteşte cu 50% mai mult. Sau mai poţi să lucrezi la normă – trudeşti mai mult, câştigi mai bine. La normă înseamnă atâtea lădiţe cu fructe sau cu legume, sau atâtea buchete de flori.

Chiria (ori baracă, ori cămin –şi aici chiar că eşti boier) face 31,22 lire pe săptămână. Plăteşti şi mâncare şi utilităţi. Dacă eşti chibzuit, curentul “e o nimica toată”, 2-3 lire. Mai dai 13,15 lire pe asigurare şi încă 50 de lire sau 100 către recrutor. Plăteşti şi taxe. “National Insurance” e 11% din tot ceea ce trece de 105 lire săptămânal şi, cine e căsătorit, plăteşte la jumate. “IncomeTax” e un fel de impozit pe venit şi se taxează cu 20%. Dar primele 6.436 lire nu intră la “Income Tax”.

Dar studenţii vor să ştie care e câştigul curat în şase luni de zile. “Păi, asta nu vă pot spune, e în funcţie de hărnicie. Am pe cineva care merge de patru ani la fermă şi ultima dată s-a întors cu 13.700 de lire (sala scoate un “ooo”)”. Un tânăr se ridică să spună că are el un amic care a făcut 15.000 de lire numai din irigat. “Poveşti, legende”, murmură scepticii din sală. Iar alţii care au mai fost vorbesc pe sub bancă: “Poate, dar pentru asta trebuie să fii foarte bun, numai unul din câteva sute reuşeşte performanţa asta. Că, uite, numai mâncarea e 20 lire pe săptămână, dacă te hrăneşti normal, ca acasă. Dacă mănânci numai mărcile cele mai ieftine, ieşi la jumate”. Recrutorul intervine: “Dar am avut şi un băiat de la Zootehnie care s-a întors cu datorii, se trezea târziu şi trăgea de timp; nici 30 de lire nu făcea pe săptămână. A fost concediat şi a venit acasă cu datorii”.

Până la urmă, şuşotelile decid peste capul lui Barbacaru că, la regimul de fermă, dacă nu vrei să te întorci în sicriu, nu munceşti mai mult de 5.000 de lire profit, în jumate de an.

Cazare „europeană” la barăci pentru pitici

Munca. Sunt 300 de ferme înscrise în programul cu studenţii şi 60% sunt numai de fructe moi: căpşune, zmeură, mure. Adică cele mai ale naibii de cules. Niţel mai lejere sunt fermele de legume şi fructe (mere, pere, prune, dovlecei, fasole), de nutreţuri, de hrană pentru peşti şi serele de flori. Nu ai voie să refuzi ferma dată de HOPS, oricât de proastă ar fi ea, nu ai voie să-ţi alegi singur jobul. Dacă ai vreo alergie, eşti trimis acasă cu primul avion.

Doi studenţi din primul rând mormăie pe furiş: “Mihăiţă a fost plecat cu ăştia. A dat şpagă să-l trimită la o fermă mai bună, la fructe. Că la căpşuni clar n-ar fi rezistat. Şi Minel a dat…”. Altfel, despre şpagă, nimeni n-a avut curajul să ne vorbească deschis, după prezentare.

La fermă treci prin toate joburile: ambalare, plantare, irigare, îngrijire, sortare, curăţat pomii…studenţilor le pică faţă, munca pare nesfârşită. Recrutorul observă: ”Dar, hei, se lucrează în echipă. Am găsit nişte oameni buni pe tractoare la o fermă şi, când colo, erau tot ai noştri, băieţi de la Zootehnie, din Cluj. Ţara e excesiv de scumpă, e adevărat, dar ai ce vizita, este superb, e o oportunitate”. Numai să nu tragi ţeapă HOPS-ului şi să pleci numai aşa, în vacanţă. Cum a făcut studentul Andrei din Cluj. Şi recrutorul îi spune numele întreg, să-l facă de râs. Cică băiatul s-a întors repede de la fermă;  el plecase afară nu să câştige bani, ci numai să zboare şi el o dată cu avionul.          

Cazarea. Barbacaru vorbeşte despre barăci, căsuţe şi cămine, dar în filmuleţul care rulează nu apar decât barăci şi rulote. Sunt un soi de cutii ca pentru pitici, excluse claustrofobilor. Cică sunt inspectate anual de HOPS.

“Cazarea e … (iar îşi caută cuvintele) simplă, camerele de 2-6 persoane, împărţite pe sexe, apă curentă, bucătăria are tot ce-i trebuie. Vă spun sincer că eu, până să merg la fermă, nu mai pusesem niciodată mâna pe un cuptor cu microunde, pe un toaster sau pe o maşină de uscat rufe. Uite, am avut un tânăr din Olt care, după ce a ajuns la fermă, m-a sunat să mi se plângă că e duşul prea mic. Eu i-am spus că e standard, dar mai apoi, când am fost la el în sat, am văzut că locuia într-o casă care stătea să cadă. Probabil nu văzuse un duş în viaţa lui”.         

Bileţelul salvator

Într-o oră jumate, se termină prezentarea. “Să rămână în sală numai băieţii de la Cluj, Iaşi, Sibiu şi Craiova”, strigă Barbacaru. De ce tocmai ei, nimeni n-a înţeles.

Apoi trece printre rânduri şi anumitor studenţi le dă câte un bileţel mic cât unghia, pe care scrie ora la care să revină în amfiteatru. Sute de mâini se întind spre recrutor, dar numai câteva zeci primesc bileţel. Studenţii se privesc nedumeriţi – nu înţeleg după ce criterii se dau biletele. Întind şi eu mâna după unul, dar Barbacaru mă sare fără să-mi explice nimic. Programarea se întinde pe toată ziua.

“Să rămână în sală numai studenţii care au primit bileţel!”, strigă. Restul zilei decurge aşa: studentul vine la catedră, recrutorul îl întreabă câteva vorbe în engleză şi asta e tot. Discuţia e scurtă şi confidenţială. “Eu am fost întrebat în engleză de ce vreau să muncesc, când vreau să plec, ce fel de muncă prefer, dar asta oricum nu contează, că te trimit tot unde vor ei. Probabil că tot la căpşuni o să ajung, unde e mai greu. Apoi mi-a spus că voi primi răspunsul pe mail, da sau ba. Dar eu m-am mirat de selecţia asta, aşa rapidă, că a durat un minut, două şi gata”, ne povesteşte un student. Ne-a rugat să-i păstrăm anonimatul. Are neapărată nevoie de bani, că în oraşul lui nu sunt slujbe. Se trăieşte din turism, dar nu merge decât două, trei luni pe an.

A doua zi, am încercat să-l contactăm pe Alexandru Barbacaru, ca să ne explice în amănunt procesul de selecţie, dar nu a fost de găsit. Iar în sală ne-a pus în vedere să nu cumva să încercăm să facem fotografii, însă a uitat să ne precizeze şi de ce.