Războiul tăticilor divorţaţi

„Copiii rămaşi fără amândoi părinţii, după divorţ, sunt cei discriminaţi cu adevărat“, spune Constantin Jugurică

Constantin Jugurică a reuşit să împace prin telefon un cuplu gata de divorţ, chiar dacă nu-i cunoştea pe nici unul dintre cei doi

Pe taţii despărţiţi îi învaţă cum să rămână prieteni cu fosta; pe alţii îi ajută cu consiliere avocăţească 

Era pe picior de plecare, când s-a gândit să-şi mai verifice o dată e-mailul, la birou. Aşa a descoperit un mesaj nou, expediat de 15 minute. Era un SOS venit de la un necunoscut: “Soţia mea stă cu bagajul la uşă şi vrea să plece la părinţi împreună cu copilul nostru de câteva luni. Îmi este teamă fiindcă maşina nu are echipament de protecţie pentru copil, iar ea vrea să meargă câteva sute de kilometri. Eu am 30 de ani, soţia mea are 25 şi până acum am tot avut nenumărate certuri, majoritatea declanşate de reproşurile ei, unele întemeiate, altele nu. Dar de fiecare dată am reuşit să ne împăcăm. Nu vreau să mă despart de soţie şi nici de copil. Vă rog, ajutaţi-mă cu un sfat, cu consiliere sau cu orice lucru care-mi poate restabili familia”. Mai jos, îşi trecuse şi numărul de telefon.

Hârtia pe care-ţi scrii supărările din casă

Constantin Jugurică, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Taţilor, n-a mai stat să se gândească. Doar era urgenţă. A sunat rapid, a vorbit puţin cu el şi a cerut-o la telefon pe nevastă. “Vrea cineva să-ţi vorbească”, a chemat-o soţul. Curioasă, ea s-a dezlipit de lângă bagaje şi apoi, o oră întreagă l-a ascultat o voce picată parcă din neant. Habar n-avea cine e omul ăsta ciudat care-i vorbeşte ei, o necunoscută, dar el avea un timbru aşa de grav, că nu putea să-i trântească telefonul în nas. “Gândeşte-te de o mie de ori înainte; dacă pleci acum, te va marca toată viaţa imaginea ta cu valiza la uşă. Aşezaţi-vă amândoi la masă cu câte o hârtie în faţă şi treceţi pe ea toate nemulţumirile voastre. La sfârşit, faceţi schimb de hârtii şi discutaţi fiecare problemă, gândindu-vă la copil”, i-a zis.

După încă 50 de minute de conversaţie (ea asculta, el vorbea), femeia a închis telefonul, s-a dus la uşă, a pus mâna pe bagaje şi a început să despacheteze. În timpul ăsta, într-un birou micuţ din celălalt capăt al Bucureştiului, binefăcătorul lor medita, fumând ţigară după ţigară. Era prima dată când i se întâmpla aşa ceva. După câteva luni, soţii l-au vizitat şi aşa s-au cunoscut cu “Vocea”. Cei doi se împăcaseră, sunt şi acum împreună. “Certurile au pornit fiindcă ea se simţea neglijată. El lucra câte zece ore pe zi şi îşi aducea laptopul şi acasă. Acum, el a învăţat să se implice, spală copilul, îl schimbă, pe scurt face tot ce nu făcea înainte”, zice Constantin Jugurică.  

Mama cu tata, prieteni şi după divorţ

Dar nu e singurul caz fericit din Asociaţie. Mai e unul exact ca-n filme. După opt ani de căsnicie, soţii au divorţat dar au rămas prieteni. El e inginer, ea e economistă şi au în jur de 30 de ani. Copilul lor e un norocos – instanţa i l-a dat mamei, dar tatăl are voie să-l ia la el când are chef, că părinţii n-au cerut program de vizită. Şi-l împart în mod egal, iar puştiul are două domicilii. Mama cu tata şi-au găsit fiecare pe altcineva, dar se sună zilnic să se întrebe de fiu. Se programează cu rândul la şedinţele cu părinţii, se sfătuiesc ce să-i cumpere atunci când pruncul are roşu în gât şi nu se ceartă niciodată de faţă cu el. Toate astea se oglindesc în copil, e mereu vesel, deschis şi fără inhibiţii.

“Dar asta este o excepţie. În majoritatea situaţiilor, după divorţ, părinţii fac din copil o monedă de schimb. Normal, copilul suferă o traumă şi devine interiorizat. De fapt, Asociaţia noastră luptă pentru aceşti copii, mai mult decât pentru părinţii divorţaţi. După un divorţ, de regulă copilul este încredinţat mamei, nu tatălui. Poţi să priveşti asta ca pe o discriminare, dar noi credem că de fapt copiii rămaşi fără amândoi părinţii sunt cei discriminaţi cu adevărat. Primesc şi 12 e-mailuri pe zi de la tătici cu diverse probleme, unii divorţaţi, alţii aflaţi în pragul despărţirii. Îmi cer sfatul sau consiliere juridică. Eu le spun de fiecare dată că, dacă divorţul nu poate fi evitat, ei trebuie să facă orice să rămână prieteni cu soţia şi să se consulte permanent ce să facă pentru copil. Şi unii chiar înţeleg asta”, ne mai spune Constantin Jugurică.

Drama unui nume

I se pare o prostie că după divorţ mamei i se redă numele de fată. Copilul rămâne tot cu numele tatălui şi numai din asta ies adevărate drame. Ne povesteşte un caz real: “Copilul de şase ani rămâne la soţie după divorţ. E întrebat la grădiniţă de colegi de ce pe el îl cheamă Ionescu, iar pe mama o cheamă Popescu. Nu e mama ta?, îl întreabă. Ba da, e mămica, răspunde el. Dar pe tine te cheamă altfel, înseamnă că nu e mama ta. Copilul începe să se închidă în el. Vine tatăl la vizită, iar copilul îi povesteşte întâmplarea şi îl întreabă de ce pe el îl cheamă altfel. Tatăl încearcă să-i spună o poveste puţin credibilă, copilul înţelege şi nu prea. În continuare, colegii îl tachinează la grădiniţă în legătură cu numele. Iar vine tatăl la vizită şi-l întreabă dacă l-au mai întrebat colegii de vechea poveste. Copilul tresare, ezită şi alege să mintă: nu, n-au mai zis nimic”. În fiecare sector al Bucureştiului se deschid săptămânal în jur de 35 de dosare de divorţ. Mai mult de jumătate sunt căsnicii cu copii.       

Messenger-ul, aliatul taţilor despărţiţi de copil

Şi Constantin Jugurică a divorţat mai demult, iar acum şi-a refăcut viaţa. Vorbeşte zilnic cu fetiţa lui, şi-a făcut chiar şi adresă de messenger pentru ea. De dragul fetei, el, om la vârsta a doua, a învăţat toate prescurtările folosite de adolescenţi pe mess. Dar Asociaţia a înfiinţat-o la mult timp după despărţire, după ce a intrat în noua lui viaţă “post-divorţ”. A strâns 450 de membri, printre care câteva zeci de femei. Nu că s-ar simţi şi ele discriminate în rând cu tăticii, pur şi simplu simpatizează cu ei. Şi mai sunt în Asociaţie profesori, doctori, jurişti, paznici, necalificaţi, ziarişti, oameni de televiziune şi chiar... un preot. Dacă “tata” Jugurică nu reuşeşte să le ridice singur moralul, îi dă pe mâna psihologilor. Alţii cer numai consiliere avocăţească. Foarte mulţi, însă, cer bani pentru apărător. “Bani n-avem de unde să dăm, că noi pentru altceva ne-am înfiinţat. Cu toate astea, am dat odată unui tătic sărac. Era paznic şi i-am plătit noi avocatul”.

Dar munca lui cere şi sacrificii. Din când în când îl mai sună nevestele împricinaţilor, să-l certe că se amestecă în viaţa bărbatului. Unele îl ponegresc în faţă, foc de supărate că apără “asemenea lepre”. Însă e regulă clară: în Asociaţie n-au ce căuta soţii care şi-au lovit femeile. O singură dată s-a întâmplat să vrea să se înscrie un tătic care a şi recunoscut că şi-a plesnit soţia. El zicea că nu i-ar fi făcut nimic, dar ea l-a provocat: l-a înjurat, l-a scuipat şi pe urmă i-a tras şi-o palmă. Omul, cică, s-a simţit dator să-i răspundă. Nevasta a fugit imediat să-şi scoată certificat medico-legal, că-i mai rămăseseră nişte urme roşii pe obraz. “Nu te primim la noi, trebuia să te stăpâneşti”, i-a zis Constantin Jugurică. Bărbatul a mai încercat pe ultima sută de metri: “Dar eu am fost cinstit şi v-am spus...”.
 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine