372 vizualizări 10 iul 2007

Dinţi de aur, pijama-n dungi şi, la mână, ceas de miliardar. Ţiganul Gică din comuna teleormăneană Buzescu şade cu nevasta la şanţ, dis-de-dimineaţă. E regele unui pălăţoi, xeroxat după al lui Becali. E ultimul răcnet în materie de palate ţigăneşti, zice-se.

La Buzescu, nu se mai poartă turnuleţele, acoperiş în tablă şi garduri de marmură. Acum e trendy acoperişul românesc, din ţiglă roşie, şi garduri din inox curat, taman bun pentru tacâmuri. Uşile se deschid din telecomandă.

„Vrem să facem mai semplu, cât mai semplu, să dăm jos turnurile”, explică Gică. Nevasta lui are 63 de ani şi o cheamă Dantela. Dantela ne pofteşte înăuntru. Palatul are sute de metri pătraţi şi e unul dintre cele mai mici din comună. Ţiganca intră desculţă şi merge în vârful picioarelor, să nu strice bunătatea de ceramică de pe jos. E aşa de lucioasă, că poţi să-ţi faci freza-n ea.

Salonul de musafiri – o plasmă LG, canapele de piele şi nişte scări ciudat de largi, care nu se mai termină. Pe scări mergi ca pe gheaţă - dacă nu te ţii strâns de balustradă, cazi în nas pe fineţea de ceramică. La capul scărilor, două tablouri d-un metru: dintr-unul zâmbesc Dantela şi Gică, cu dinţii lor sclipicioşi, iar în celălalt stau ţanţoşi urmaşii – nepotul Segher cu nevasta. Nepotul are 17 ani şi a avut timp să-i facă Dantelei şi strănepoţi.

Dormitorul e mare cât o sală de sport şi patul e cât trei la un loc. Dulapul din lemn masiv te face să tresari. Seamănă de minune cu o piesă a Peleşului. Baia e copiată din reviste. Face mii de euro. Are spoturi bălţate şi-un  jacuzzi unde ar încăpea o familie întreagă. Şi, peste tot, braţe întregi de flori artificiale.

„Vedeţi, semplu de tot!”. Dantela atinge balustrada şi i se încreţeşte gura a scârbă: „Uff, câtă mizerie. E scump să angajezi români la curăţenie. Mi-e urât rău de mizerie! Ia uite ce-am făcut pe mâini”. Pe deget se vede, vag, un firicel de praf. Tot betonul ăsta stă, de fapt, pustiu. Nepotul Segher se întoarce când şi când din ţară. Umblă cu afaceri. Bunicii stau separat, alături, în vila lor. 

Satul e unic în România, are pe puţin 100 de palate, toate înşirate pe drumul central spre Alexandria, la doi metri unul de altul. Ţiganul care deschide fereastra riscă să strice tencuiala vecinului. Nici urmă de vegetaţie, un deşert întreg. Pomii de pe marginea drumului i-au smuls, să nu strice suişul betoanelor. Şoseaua se tot subţiază, an de an viloaiele mănâncă câte o palmă din drumul european.

În dosul conacelor sunt cartierele de săraci. Amărâţii se hrănesc din resturile bogaţilor. Bogaţii nu dau cu împrumut nici un milion de lei. Slugăreala de o zi la ţigani face trei-patru sute de mii vechi, dublu decât în alte sate.

Comuna e şantier, săracii fac pe salahorii să ridice alte şi alte căsoaie. Aproape o mie de tineri au plecat în străinătate, să facă pe constructorii. O gospodărie obişnuită de român, nimerită între conace, face 4 – 5 miliarde de lei vechi. Atât oferă ţiganul pe o casă la şosea, ca să-şi ridice pe locul ăla o namilă.

Asta e mai mult decât dau canadienii sătenilor din Roşia Montană, ca să părăsească satul! Oamenii vorbesc că namilele sunt ridicate fără autorizaţii, bogaţii n-au nici măcar acte de proprietate. Tranzacţia se face la un chef: oamenii bat palma, îşi dau banii cash şi se cred pe cuvânt!

A doua zi, casa e vândută. Nu se merge la notar, nu se semnează nimic. „Cuvântul dat e mai presus de orice lege, la ei. Cine nu-l respectă, ajunge la judecata ţigănească. Iar acolo se face dreptate”, explică viceprimarul Nicolae Durlea. Nimeni nu vrea să ştie cum s-au îmbogăţit ţiganii. Asta se poate spune numai în şoaptă, noaptea, în casă. Primarul ne-a spus că e tare mândru de bogaţii lui, că au ridicat satul.  

În tot Teleormanul există doar două Hummer-uri, zic oamenii. Unul e al lui Tarzan. Şade în viloiul cel mai ţanţoş, cu trei etaje plus mansardă. Şi mai e o ciudăţenie în Buzescu, un conac la indigo cu Tribunalul Caracal.

Scrie sus, mare de tot: Dan – Finuţu 2003. Finuţu e mare impresar de manelişti. În fiecare vârf de turnuleţ, proprietarul şi-a tras numele în tablă: Mondial, Pistruiatu, Antiglonţ, Jucărie... pe centru, dai nas în nas cu lei din gips, cu botul pe labe, cu vulturi sculptaţi, faci echilibristică pe trotuare din mozaic veneţian. Încă puţin şi îi cresc şi bisericii turnuleţe.

Este monument istoric clasa A, veche din 1860, cu sfinţi pictaţi de Aman, lemn patinat şi... patru uşi, în fiecare punct cardinal câte una. Singura biserică din România cu patru uşi. Ctitorul a pus-o exact în centrul satului, cadelabrul din mijlocul bisericii e calculat fix la kilometrul zero al satului, nimeni nu ştie de ce.

Ţiganii au făcut donaţii, preotul le-a acceptat, şi acum biserica e un hibrid – pe jos, e toată numai gresie de viloi. Când te rogi cu ochii la cer, dai de candelabrele ţigăneşti. Când să spui „Tatăl nostru”, te împiedici de Dănuţu şi Adela şi tot pomelnicul donatorilor, scrijeliţi în bronzul candelabrelor.

Citește și: