Stăpânii dracilor

Casa tradiţională huţană

*Strămoşii lor furau la şes şi îngropau la munte – numai cei din alt neam îndrăznesc să sape azi după ele

*Îşi spun huţani, şi legendele lor îţi fac zbârlesc părul

În România există un neam care se îmbracă şi acum ca pe vremea dacilor. Li se zice huţani sau huţuli şi trăiesc în munţii din nordul Bucovinei. Îşi clădesc casele în păduri, departe de satele românilor, dar şi la mare depărtare unii de alţii. Limba huţană se apropie de ucrainiană, dar un ucrainian pricepe din huţană tot atât cât un român. Nu şi-au scris niciodată istoria, aşa că unii savanţi zic că s-ar trage dintr-un trib scit, alţii că ar fi o ramură a goţilor, că ar fi cumani, slavi sau urmaşi ai dacilor liberi. Din toate variantele, huţanii din Bucovina o preferă pe cea din urmă. Oricum, nimeni nu a reuşit să dezlege misterul neamului huţanilor. Dar misterul neamului lor este nimic faţă de ce spun huţanii că li se întâmplă şi acum.

Ţinutul comorilor

Se pare că mai sunt vreo 20.000 de huţani în satele din nord, dar la recensământ majoritatea s-au declarat români. Pădurile care ascundeau casele huţanilor s-au rărit, iar oamenii aproape că şi-au pierdut identitatea. Din tradiţii, vii au rămas numai legendele. Cele care înfirbântă cel mai tare minţile românilor vorbesc despre comori îngropate - ori ale vechilor daci, despre care huţanii le ştiu locul, ori chiar ale huţanilor. Oficial, huţanii creşteau animale sau lucrau în pădure. Dar nu din îndeletnicirile astea strângeau comori, ci din vânătoare de animale cu blană scumpă – râşi, jderi, dihorii – sau din furat. Nu exista huţan care să nu aibă o armă în casă, deşi nici în somn n-ar fi vorbit vreunul despre asta. Se povesteşte însă că huţanii dădeau iama prin casele bogătaşilor, niciodată în cele din apropierea gospodăriilor lor. Apoi îşi puneau la adăpost comorile, îngropându-le în păduri, şi, uneori, „proprietarul” murea înaintea să apuce să spună cuiva locul exact.

De pildă, se spune că o astfel de comoară ar fi ascunsă undeva pe lângă satul Dragoşa, pe o culme numită Hroşi, care în limba huţulă înseamnă bani. Deşi n-ai crede că astăzi mai ia cineva în serios astfel de legende, jur împrejurul locului sunt numai gropi. Localnicii, atât huţani cât şi români, jură că în unele nopţi deasupra culmii joacă focuri şi mulţi dintre cei duşi să sape pe acolo povestesc că au fost aruncaţi la pământ, din senin, când au vrut să se apuce de lucru. Oricum, cei care au îndrăznit să sape sunt numai români. Huţanii au legea lor în privinţa comorilor. Ei cred că sunt comori binecuvântate şi comori blestemate. Cele binecuvântate se găsesc uşor şi aduc bucurie şi belşug, dar de cele blestemate nu trebuie să te atingi. Nimeni, nici un preot, nici un descântec, nu te poate feri de necaz dacă ai poftit la ele.

Iei „băiatul” – îţi vinzi sufletul

Huţanii sunt creştini ortodocşi ca şi românii. Au icoane în case şi merg, cel puţin duminca, drum lung până la cea mai apropiată biserică. Tot aşa de puternic cred însă şi în vrăji şi descântece. Vrăjitorii huţanilor se numesc solomonari, de la înţelepciunea regelui Solomon pomenită în Biblie. Solomonarii erau renumiţi pentru puterile lor magice şi la ei veneau de la mare depărtare şi români. Erau vrăjitori care practicau magia albă şi alţii care practicau magia neagră, dar limita dintre ei era foarte subţire.

Despre solomonari se spune că alungau grindina, aduceau şi luau norocul, tămăduiau bolile. De la ei puteai să cumperi un „băiat”, adică un drac, care îţi rămânea slugă tot restul vieţii cu condiţia să nu-i spui vreodată pe nume. O astfel de slugă îţi aducea belşug, dar nu apucai să te bucuri de el, pentru că sufletul „stăpânului” se golea, şi odată cu „băiatul” îţi intrau în casă bolile, certurile, pizma. Solomonarii puteau să descânte şi armele huţanilor, astfel încât să ucidă fără greş orice sălbăticiune. Şi aici era însă o lege. Nu aveai voie să omori decât parte bărbătească şi, dacă nu aveai nevoie, nu se cuvenea să iei viaţa unei sălbăticiuni.

Despre „laptele vacii de lemn”

Dar nu numai solomonarii ştiau să facă vrăji, ci şi huţanii de rând. Una dintre ele era luarea „manei” de la oi sau vaci. Când te lovea aşa ceva, animalele nu mai dădeau lapte şi huţanul murea de foame. Mana se lua cu o vacă de lemn ascunsă de ochii vecinilor. Cel care poftea la laptele altora rostea un descântec şi obţinea lapte de la vaca de lemn. Un huţan se jură că a avut o astfel de experienţă. Era cioban la o stână şi, dintr-o dată, în plină vară, oile au rămas fără lapte. Baciul, un huţan bătrân, s-a dus la biserică, s-a spovedit şi a postit câteva vineri la rând, rugându-se. Apoi, într-o sâmbătă, s-a dus la un copac uscat de lângă stână şi a împlântat adânc în el un cuţit. Pe lama cuţitului au început să curgă picături de lapte şi chiar din acea zi oile şi-au revenit.

Întâlniri cu „Muma Pădurii"

Cu toate vrăjile cu care se obişnuiseră de mici, huţanii ştiau însă că este bine să te fereşti de spiritele pădurii. Mulţi povestesc şi acum că s-au întâlnit noaptea, în locuri prin care oamenii trec rar, cu Muma Pădurii. La început auzi doar cântecul, un cântec care-ţi frânge inima şi îţi rămâne în creieri. Dacă ai căzut sub vraja ei, noapte de noapte ieşi din casă şi mergi bezmetic în pădure să o întâlneşti. Pare o fată nemaipomenit de frumoasă, dar în realitate este o babă urâtă care-ţi seacă puterile. Nu-ţi pierzi minţile la primul sunet dacă ai o cruciuliţă la piept şi fugi cât te ţin puterile de locul din care se aude cântecul. Altminteri, mai târziu este mai greu, dar poţi scăpa de vrajă dacă o rudă sau un prieten îţi unge corpul cu apă sfinţită şi usturoi...

Casian, pădurarul-scriitor

Toate aceste poveşti şi multe altele au fost adunate într-o carte - „Stranii povestiri huţule”, de Casian Balabasciuc, un fost pădurar. Deşi e huţan doar pe sfert, bunicul din partea tatălui a fost huţan „pur”, Balabasciuc încearcă să adune ce a mai rămas din istoria acestui neam. A cutreierat munţii, fotografiind casele vechi din care cei tineri au plecat spre civilizaţie. A adunat toate documentele pe care le-a găsit despre huţani şi colaborează cu alţii care încearcă să reînvie tradiţiile huţane: cântecele, portul.

Pe lângă că sunt puţini şi încep să fie rupţi de pădurea în care au trăit strămoşii lor sute de ani, huţanii mai au şi o problemă politică. Nu reuşesc să fie recunoscuţi ca minoritate, atât pentru că au fost foarte puţini care s-au declarat la recensământ ca fiind huţani, cât şi pentru că Uniunea Ucrainienilor, mult mai numeroasă, susţine, la Guvern şi la Parlament, că huţanii sunt de fapt ucrainieni. Le-au întocmit şi o bibliografie şi le aduc copiilor cărţi din Ucraina „ca să înveţe de unde au plecat strămoşii lor”. Mai mult, de curând, la intrarea în unele sate în care trăiesc huţani au apărut plăcuţe cu numele localităţii în limba ucrainiană. „Puteau să pună şi plăcuţe în ebraică, asta nu este un motiv de supărare. Nici cărţile pe care le împart, nici promisiunile pe care le fac familiilor de huţani nu sunt motiv de supărare. Dar am vrea să nu ne mai împingă aşa de la spate şi să nu ne mai bată capul zicându-ne «voi, huţanii, trebuie să mergeţi cu ucrainienii». Unde să mergem?”, oftează Balabasciuc.

 

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine