Publicat

6

decembrie

2016

22:48

3963

vizualizări

„Tunelul vieţii”. Cum a supravieţuit Sarajevo asediului sârbesc, prin curtea unui bosniac: „Râd când mă gândesc la război. Poate că asta mă menţine normal”

Asediul armatei sârbe asupra capitalei Bosniei, Sarajevo, a fost cel mai îndelungat din istoria militară modernă. Timp de aproape 4 ani, între 1992 şi 1996, oraşul a fost complet înconjurat şi izolat de restul lumii de către tancurile şi artileria sârbească, fiind bombardat zilnic şi sistematic. Singura legătură a oamenilor din Sarajevo cu lumea pornea din curtea familiei Kolar şi însemna vreo 800 de metri de mers pe sub pământ, cocoşat, prin noroi şi semiîntuneric. Bosniacii l-au numit „tunelul vieţii”: pe acolo au putut să fugă din încercuirea sârbilor, au putut primi ajutoare, hrană, dar şi armament din afară. Pe atunci, Edis Kolar avea 17 ani şi a abandonat liceul ca să lupte în tranşeele de lângă tunel, adică practic în curtea bunicilor săi. „Sunt patriot, dar nu aş fi murit pentru palma asta de pământ. Mama era în Sarajevo. Am luptat pentru a-mi apăra familia”, îţi răspunde el simplu când îl întrebi de ce s-a războit 4 ani. Acum, Edis şi familia sa administrează un mic muzeu şi cei circa 10 metri rămaşi în picioare din „tunelul vieţii”. Ce îl ţine cu minţile întregi, după ce şi-a văzut camarazii sfârtecaţi de obuze şi bombe, este râsul. Glumeşte şi acum, ca şi atunci, de isteria creată de mujahedinii veniţi în sprijinul bosniacilor şi de falsa percepţie că bosniacii musulmani sunt nişte fanatici. „În Bosnia, nimeni nu suferă de sindrom post-traumatic. Îţi ia permisul auto dacă zici că ai aşa ceva”, râde Edis Kolar, de parcă ţi-ar povesti aventurile soldatului Svejk, nu atrocităţile războiului care a zguduit Balcanii cu doar 20 de ani în urmă.

„Tunelul vieţii”. Cum a supravieţuit Sarajevo asediului sârbesc, prin curtea unui bosniac: „Râd când mă gândesc la război. Poate că asta mă menţine normal”

Asediul armatei sârbe asupra capitalei Bosniei, Sarajevo, a fost cel mai îndelungat din istoria militară modernă. Timp de aproape 4 ani, între 1992 şi 1996, oraşul a fost complet înconjurat şi izolat de restul lumii de către tancurile şi artileria sârbească, fiind bombardat zilnic şi sistematic. Singura legătură a oamenilor din Sarajevo cu lumea pornea din curtea familiei Kolar şi însemna vreo 800 de metri de mers pe sub pământ, cocoşat, prin noroi şi semiîntuneric. Bosniacii l-au numit „tunelul vieţii”: pe acolo au putut să fugă din încercuirea sârbilor, au putut primi ajutoare, hrană, dar şi armament din afară. Pe atunci, Edis Kolar avea 17 ani şi a abandonat liceul ca să lupte în tranşeele de lângă tunel, adică practic în curtea bunicilor săi. „Sunt patriot, dar nu aş fi murit pentru palma asta de pământ. Mama era în Sarajevo. Am luptat pentru a-mi apăra familia”, îţi răspunde el simplu când îl întrebi de ce s-a războit 4 ani. Acum, Edis şi familia sa administrează un mic muzeu şi cei circa 10 metri rămaşi în picioare din „tunelul vieţii”. Ce îl ţine cu minţile întregi, după ce şi-a văzut camarazii sfârtecaţi de obuze şi bombe, este râsul. Glumeşte şi acum, ca şi atunci, de isteria creată de mujahedinii veniţi în sprijinul bosniacilor şi de falsa percepţie că bosniacii musulmani sunt nişte fanatici. „În Bosnia, nimeni nu suferă de sindrom post-traumatic. Îţi ia permisul auto dacă zici că ai aşa ceva”, râde Edis Kolar, de parcă ţi-ar povesti aventurile soldatului Svejk, nu atrocităţile războiului care a zguduit Balcanii cu doar 20 de ani în urmă.

La câţiva metri sub pământul din curtea casei bunicilor lui Edis Kolar, mai poţi găsi încă o bucată din locul care, timp de aproape 4 ani cât a durat asediul armatei sârbe asupra Sarajevo-ului, a însemnat singura legătură a capitalei Bosniei cu lumea exterioară, singurul drum care trecea dincolo de încercuirea de tancuri şi artilerie sârbească care bombarda zilnic oraşul. Sunt vreo 10 metri cât au mai rămas în picioare din „Tunelul vieţii”, aşa cum a fost poreclită această săpătură lungă de 800 de metri, aflată la o aruncătură de băţ de aeroportul din Sarajevo, pe care armata bosniacă a încropit-o cot la cot cu civilii, în 1993, în fix patru luni şi patru zile, săpând doar de mână. Lat de un metru şi înalt de vreun metru şi jumătate, tunelul este placat cu lemn şi luminat cu becuri, pe jos putând fi văzută şina improvizată din fier, pe care bosniacii cărau vagoneţi cu provizii sau ajutoare în timpul războiului. E tot ce a mai rămas din „Tunelul vieţii” de la Sarajevo, o bucată stilizată desigur, pentru că pe atunci tunelul era o grotă semi-inundată, plină de noroi şi abia luminată.

În timpul războiului, bunica lui Edis Kolar te-ar fi aşteptat cu o cană cu apă la ieşirea din subteran, aşa cum se vede în imaginile de arhivă. Acum, în jurul acestei rămăşiţe de istorie încă proaspătă şi nerezolvată, de doar 20 de ani, familia Kolar a pus laolaltă un mic muzeu.

„Nu exista altă opţiune de a ieşi sau a intra în Sarajevo decât tunelul. Pe aici trimiteau (ONU, asociaţiile umanitare – n.r.) hrană, medicamente, dar nu şi arme. Le spuneam că nu poţi opri tancurile sârbeşti cu hrană. Dacă eşti mort, nu mai ai nevoie de hrană”, povesteşte Edis Kolar, care până la urmă recunoaşte că prin tunel au intrat şi armele cu care bosniacii din Sarajevo au putut rezista cât de cât în faţa sârbilor. De altfel, în timpul războiului, tunelul a devenit şi singura rută de aprovizionare a pieţei negre din Sarajevo.

„Cele mai multe arme veneau prin tunel din Europa. Circula vorba că ne plătea Osama bin Laden şi că el ne trimitea arme şi că eram noi contra sârbilor pe care îi sprijineau ruşii. Dar nu era un război religios, era vorba despre democraţie versus comunism”, spune Edis Kolar.

Tunelul de 800 de metri care lega Dobrinja, suburbia Srajevo-ului, de satul Butmir, pe sub pământ, a apărut din pură necesitate în curtea casei familiei Kolar.

„ONU a luat aeroportul de la sârbi (în iulie 1992 – n.r.), dar nu i-a lăsat pe bosniaci să-l folosească. Încercam să fugim pe pista aeroportului, însă militarii ONU ne prindeau şi ne întorceau înapoi. Ajunseseră la o înţelegere cu sârbii şi le promiseseră că nu ne vor lăsa pe aeroport şi s-au ţinut de promisiune”, îşi aminteşte Edis Kolar, în soarele geros de noiembrie.

Povestea e un pic mai elaborată. Aeroportul din Sarajevo era cea mai folosită rută de accces în şi din capitală, pentru că acolo încercuirea sârbească de tancuri şi artilerie lipsea, aeroportul fiind tot sub control sârbesc. Tot aeroportul era cel care stătea între liniile de apărare bosniace din Dobrinja şi Butmir. Ca să poţi ajunge de la Dobrinja la Butmir, „trebuia să alergi peste cei 450 de metri de pistă, era ca o disciplină sportivă”, scrie pe una dintre plăcuţele din muzeu.

Aeroportul era la mijloc. În vara lui 1992, la scurt timp după începerea asediului, ONU a preluat aeroportul de la armata sârbă, însă accesul civililor şi al armatei bosniace era interzis, conform protocolului încheiat cu partea sârbă. „Nu puteai trece, pentru că ziua zona era patrulată de blindatele ONU, iar noaptea sârbii trăgeau cu trasoare şi rachete luminatoare, apoi trăgeau în tot ce mişca pe pistă. Chiar şi dacă reuşeau să treacă pista, erau prinşi de soldaţii ONU şi întorşi la loc. Zilnic mureau şi erau răniţi oameni în încercările acestea”, arată plăcuţele scrise de familia lui Edis Kolar.

Toţi cei care îndrăzneau să se lanseze în această aventură îşi doreau să poată zbura peste pista aeroportului sau să se strecoare pe dedesubtul ei. În curând, avea să se dovedească faptul că dorinţele nebuneşti se transformă uneori în idei ingenioase”, arată istoria scrisă în muzeul lui Kolar. Ideea ingenioasă a fost săparea acestui tunel, la care armata a pornit de îndată, pentru că nu avea altă soluţie. Iar punctul de intrare a fost ales în curtea familiei Kolar, din Butmir, pentru că era cea mai apropiată de pista aeroportului din Sarajevo şi se afla la vreo 800 de metri de linia frontului unde sârbii se ciocneau cu bosniacii din tranşee.

Din 1993 până în 1996 acest tunel rudimentar a rezistat, deşi sârbii bombardau zilnic zona, iar tot ce exista în jur fusese făcut una cu pământul. Cum de a fost posibil, nu ştiau sârbii ce se petrece acolo, îl întrebi cu ceva suspiciune pe Edis Kolar?

Ştiau, râde Edis Kolar, care bănuieşte că sârbii au căzut la înţelegere cu ONU şi au închis ochii la săparea acestei singure supape de supravieţuire pentru Sarajevo. Motivul, crede Kolar, nu era desigur unul umanitar: „Începuse şi războiul cu croaţii şi s-au gândit că să nu lupte pe două fronturi. S-au gândit că musulmanii vor pleca din Sarajevo prin acest tunel şi că ei vor prelua mai uşor oraşul părăsit. Doar că bosniacii nu au plecat, au rămas pe loc să lupte. Unde era să se ducă, în munţii ăştia? Ce să facă acolo, să moară de frig?”, arată Edis cu mâna către dealurile muntoase din depărtare.

În plus, bosniacii nu au cedat teren în faţa sârbilor, au împânzit zona de tranşee şi de buncăre, iar Edis Kolar îşi aminteşte că un prim asalt sârbesc asupra poziţiilor pe care lupta şi el, s-a soldat cu vreo 75 de morţi de partea sârbă şi 15 de partea bosniacă. Legenda bosniacă spune că a doua oară soldaţii sârbi ar fi refuzat ordinul să mai atace deschis, de frica unui alt masacru, iar vreo sută de militari sârbi ar fi fost băgaţi în închisoarea din apropiere pentru nerespectarea ordinelor.

Râsul post-traumatic. Lupta unui bosniac la 17 ani, căruia nu-i creştea barba ca să fie şi el mujahedin

Edis Kolar are acum în jur de 40 de ani şi ochii lui sunt o combinaţie ciudată de veselie plină de viaţă, în spatele căreia se întrevede tristeţea. De ce a rămas să lupte cu sârbii, la 17 ani, din curtea bunicilor săi?

Mama era în Sarajevo. Sunt patriot, dar nu aş fi murit pentru palma asta de pământ. Am luptat doar pentru a-mi apăra familia, atâta tot”, răspunde simplu Edis.

Râde când îşi aminteşte de preocuparea Europei faţă de mujahedinii veniţi din Orientul Mijlociu să lupte alături de musulmanii bosniaci, mulţi având legături cu Al Qaeda. Consideră că amploarea contribuţiei acestor persoane la războiul bosniac este mult exagerată.

„Îmi amintesc că în timpul războiului a venit o reporteră din Franţa şi m-a întrebat cum stătea treaba cu mujahedinii din Bosnia, care au venit să lupte în război. I-am zis că sunt vreo 300.000. Aoleu, aşa de mulţi? I-am zis că şi eu sunt mujahedin, doar că am o mare problemă: după ce stau o lună în munţi, fără să mă spăl şi să mă bărbieresc, am 19 ani şi nu îmi creşte barba”, râde Edis Kolar.

Cei mai mulţi bosniaci sunt musulmani moderaţi, iar Kolar nu face nici el excepţie. „Dacă sunt musulman nu înseamnă că o să mă arunc în aer. Nu sunt un tip aşa religios. În război, mă rugam, dar asta nu înseamnă că sunt un fanatic. Îmi aduc aminte că aveam colegi care se rugau, îngenuncheau în tunel când venea ora şi începeau să se roage. Dar era ceva normal. La un moment dat, comandantul ne-a zis înainte de un atac, dacă cineva vrea să se roage, acum e momentul. Un coleg a început să zică cu ochii închişi „Merhaba, merhaba”. Habar nu avea vreo rugăciune, în turcă asta înseamnă salut. Am râs cu toţii”, îşi aminteşte fostul luptător bosniac.

După acordul de la Dayton, de la sfârşitul anului 1995, Bosnia a intrat într-o existenţă extrem de întortocheată pentru cineva din exterior, în care trăieşte şi astăzi: oameni de etnii şi religii diferite – bosniaci, sârbi şi croaţi –, care timp de 4 ani s-au împuşcat între ei, trebuia acum să reînveţe să convieţuiască. Edis Kolar spune că a făcut acest pas „într-un minut”. Glumeşte, desigur. Mulţi bosniaci nu au reuşit asta nici după 20 de ani.

Bunicii lui Edis Kolar.

Edis Kolar încearcă să ia pacea ca pe ceva normal, însă după ce ai trăit ce a trăit el, normalitatea poate deveni insuportabilă. Care e secretul acestui om zâmbitor?

Râsul. Râd când mă gândesc la război. Poate că asta mă menţine normal cât de cât. În Bosnia, noi nu credem că există sindrom post-traumatic, cred că cei care spun că au o fac doar pentru că primesc bani. În Bosnia, îţi ia permisul auto dacă ai diagnostic de sindrom post-traumatic, aşa că în Bosnia nimeni nu suferă de asta”, râde Edis Kolar.

Apoi râsul îi dispare treptat de pe buze, iar acea tristeţe mascată din ochii săi îi ia locul. „Am supravieţuit la două masacre, din care am scăpat doar eu şi alţi câţiva, în rest în jurul meu au murit toţi. Sunt singurul din grupa mea care a scăpat din două astfel de atacuri, o dată obuzul a căzut la vreo 10 metri de noi, a doua oară la vreo doi metri. Am trecut prin nişte experienţe pe care nu am cum să le uit vreodată, să îmi văd camarazii sfârtecaţi lângă mine, asta nu ai cum să uiţi toată viaţa”, povesteşte Edis Kolar.

Asediul asupra Sarajevo a început în mai 1992, când oraşul era deja încercuit de armata sârbă, cu peste 2.100 de armamente de artilerie – 260 de tancuri, 120 de mortiere şi multe altele mai mici, conform cifrelor de la muzeul „Tunelului vieţii”. În medie, asupra oraşului Sarajevo şi a împrejurimilor sale cădeau 329 de proiectile, cu un record înregistrat pe 22 iulie 1993, când sârbii au bombardat cu aproape 3.800 de proiectile, conform raportului ONU. 11.541 de morţi, dintre care 1.600 de copii, şi peste 56.000 de persoane sunt cifrele oficiale ale victimelor din Bosnia, în urma acestui asediu. Forţele armatei bosniace erau mult depăşite de cele ale sârbilor.

„Asediul asupra Sarajevo, aşa cum a devenit cunoscut, a fost un episod de o asemenea notorietate în conflictul din fosta Iugoslavie, încât cineva ar trebui să meargă înapoi în al Doilea Război Mondial, pentru a găsi o paralelă în istoria europeană. Niciodată de atunci o armată profesionistă nu a mai condus o campanie de violenţă neîncetată asupra locuitorilor unui oraş european, în aşa fel încât să-i reducă la o stare de sărăcie medievală, în care trăiau cu o frică constantă de moarte. În perioada acoperită de această acuzare, nu a existat niciun locsigur pentru vreun locuitor din Sarajevo, nici acasă, nici la şcoală, nici la spital, din cauza atacului deliberat”, scrie în acuzarea în faţa Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, în urma căreia generalul sârb Stanislav Galić, comandantul corpului de armată din Republica Srpska (partea sârbească a Bosniei, sprijinită de Serbia) care a asediat Sarajevo, a fost condamnat în 2006 la închisoare pe viaţă pentru crime de război.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
BREAKING NEWS | Tragedie fără margini petrecută în urmă cu puţin timp! A murit idolul a milioane de oameni din întreaga lume

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info