|
Comparaţie Se poate şi mai rău
Ucraina, ploşniţele de hotel şi bucuria că trăim în România
de Dan RADU | 04 APRILIE 2009
Ucraina, ploşniţele de hotel şi bucuria că trăim în România
„Americanski?”, mă întrebase paznicul hotelului cu un zâmbet înfloritor pe faţă când i-am cerut un foc. Îmi cumpărasem deja o brichetă de la un chioşc de lângă hotel, dar după o pâlpâire slabă, încetase să mai funcţioneze. Îmi luasem ţeapa asta în România de atâtea ori, dar nici în Ucraina se pare că nu aveam mai mult noroc. „Nu, românski”, îi răspund paznicului. Tot zâmbetul îi dispare de pe faţă şi mai că nu scoate o exclamaţie de dezamăgire. Îmi oferă un foc, dar îmi ia la schimb două ţigări, după ce ne înţelegem prin semne. O uşoară pică împotriva românilor nu o avea doar paznicul de la Hotel Express, dar şi adjunctul ministrului de Externe al Ucrainei, Constantin Ieliseiev, invocase greaua moştenire pe care România şi Bulgaria au lăsat-o vecinei noastre din Nord. „Dacă România şi Bulgaria au intrat în Uniunea Europeană 90% pregătite, noi suntem conştienţi că trebuie să fim 101% pregătiţi ca să facem la fel”, spusese Ieliseiev. Cât de pregătită fusese sau nu România să intre în Uniunea Europeană este greu de spus. Aveam să descopăr, însă, că Ucraina, ţară care îşi afirmă cu fiecare ocazie dorinţa de a se integra în UE, arată încă aşa cum era România acum 10 ani.
Prima dimineaţă în Hotel Express
Sosiem la Kiev cu o delegaţie de 16 jurnalişti din 16 ţări ale UE pentru a afla mai multe despre dorinţa Ucrainei de a se apropia de Europa şi de promisiunile guvernului de la Kiev că nu vor mai exista probleme cu conductele de gaz. Mi-am dat seama că Uniunea Europeană se termină brusc chiar la aeroport. Decorul era cel al unui film american de categorie B, în care vameşii, îmbrăcaţi în uniforme militare, se uită la tine ca la poame acre şi se dau peste cap să-ţi facă neplăceri. Jurnaliştii din Ungaria şi Estonia au fost opriţi la control, care a durat o oră şi jumătate. În toiul nopţii, ajungem şi la hotelul nostru de trei stele, un bloc de 16 etaje situat pe bulevardul Shevchenko, un fel de Magheru al Kievului. Camerele arată decent, ca la un hotel de două stele de la noi, dar după o scurtă privire îţi dai seama că nu au fost aranjate în cel mai fericit mod cu putinţă. Fiecare pat are noptiera lui, dar amplasată pe peretele opus, astfel încât nu-ţi foloseşte la nimic.
Curge şi apă caldă, numai că pentru asta trebuie să deschizi robinetul de apă rece. Vasul de toaletă este curat, doar că este atât de aproape de peretele opus, încât nu prea ai cum să te aşezi pe el fără să-ţi murdăreşi genunchii de var. În fine, de ceea ce mi-era frică, nu scap. Pereţii şi aşternuturile sunt pline de ploşniţe. A doua zi dimineaţă, fiecare din cei 16 jurnalişti are povestea lui horror de povestit. Ploşniţele mele sunt un fapt minor pe lângă păţania ziaristului din Ţara Galilor. La 4.30 dimineaţa se trezise cu o femeie de serviciu în cameră care vorbea nonşalant la telefonul mobil. I-a verificat baia şi a ieşit vorbind în continuare la celular. Ziarista din Austria fusese trezită tot în toiul nopţii de nişte bătăi disperate în uşă. După ce deschisese, trei indivizi năvăliseră peste ea, verificaseră la rândul lor baia şi plecaseră fără alte explicaţii. Jurnalista din Lituania se trezise la 5 dimineaţa cu fum în cameră. Nu era nimic alarmant, însă. Pur şi simplu se ardea gunoiul în curtea hotelului.
Adevărata valoare a Ucrainei
Abia călătoria cu autocarul prin Kiev m-a făcut, însă, să duc dorul Bucureştiului. Traficul este acelaşi, însă gropile le întrec chiar şi pe ale noastre. Se taie faţa şi se trece peste linia continuă cu aerul cel mai nevinovat, însă, în mod bizar, nimeni nu claxonează. Aparent, nimeni nu este deranjat de acest mod de a conduce. Altfel, Kievul este un oraş splendid, iar la capitolul monumente pune Bucureştiul în umbră. Desigur, lângă fiecare clădire istorică se înalţă câte un zgârie-nor care să o strivească. Se văd sute de mănăstiri (pe unul din dealurile Kievului stau una lângă alta 170 de biserici), aproape toate având peste drum câte un McDonald’s. Cât priveşte ucrainencele, trotuarele Kievului par să se fi transformat în podiumuri pentru o defilare de modă, unde tinerele se plimbă în fuste mini în ciuda temperaturii de 0 grade Celsius. Contradicţiile Ucrainei ies la iveală şi în cursul vizitei la staţia de metrologie de la Boyarka.
„Cea mai performantă staţie de măsurare a volumului de gaz care trece prin conducte din Europa”, ne asigură directorul. Practic, o garanţie că Ucraina nu va mai „ciupi” din gazul care vine din Rusia şi ajunge mai departe în ţările europene. Marja de eroare – 0,01, mai mică chiar şi faţă de staţiile similare din Italia şi Olanda. Toate bune şi frumoase, până când aflăm că, deocamdată, conducta de gaz nu a ajuns până acolo, iar staţia are mai mult un rol de muzeu al tehnicii ultramoderne. Ni se spune, însă, că suntem răutăcioşi, noi, cei care deja ne bucurăm de statutul de membri UE.
„Cel mai important lucru pe care Ucraina îl are de oferit Uniunii Europene este mintea noastră. Tinerii ucraineni au un nivel de educaţie peste standardele europene”, spune adjunctul ministrului de Externe al Ucrainei, Constantin Ieliseiev. Tocmai citise într-un ziar olandez că Belarusul are capitala la Kiev. „La noi nimeni nu ar face astfel de greşeli”, spune adjunctul ministrului plângându-se de discriminarea membrilor UE faţă de ucraineni. Discursul său îmi sună familiar. Nu pot decât să mă bucur de poziţia geo-strategică a României care mă face să mă situez de partea celor ce discriminează. Asta pe lângă bucuria meschină că la alţii e un pic mai rău...
|
EDITORIAL 
"Totul
trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia
pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii".
Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala
Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri
suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca
stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care
pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv
din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai
există.. 
Postat de gandul.info la 3.04.2009 22:07
„Americanski?â€, mă întrebase paznicul hotelului cu un zâmbet înfloritor pe faţă când i-am cerut un foc. ÃŽmi cumpărasem deja o brichetă de la un chioÅŸc de lângă hotel, dar după o pâlpâire slabă, încetase să mai funcÅ£ioneze.